Duminica. 4 August 2019. Cabo de Sant Vincente.

Duminică. Nu sună alarma. Cică azi e zi de odihnă. Nu am niciun plan și asta îmi crează o ușoară panică. Ok, nu e bai…mă plimb prin Lagos, mă duc în port, îl citesc pe Robbie pe vreo plajă mai ascunsă…cât de rău poate să fie?
Imi pun costumul de baie, iau cartea, o eșarfă pe post de cearșaf și ies. Savurez un mic dejun copios și beau mai mult de nevoie ceea ce numesc ei cafea (pe cât de încântată sunt de tot ce am băut/mâncat până acum, sunt cumplit de dezamăgită de cafeaua lor, aș da orice pentru un flat white de la Origo).

Imi amintesc că la un moment dat era pe listă și Sagres cu Cabo São Vicente dar am renunțat la idee cu gândul că am văzut anul trecut Finisterre și voi vedea acum Cabo da Roca. Pornesc să casc gura prin vreo două magazine de suveniruri în drum spre port. Trec prin fața gării și….parcă aș intra să întreb de un bus către Sagres. Știu că în weekend circulă doar 4 autobuze pe zi în fiecare direcție, deci, probabil următorul către Sagres o fi în 2,3 ore…Cum, serios? Pleacă la 10.45? Adică în 6 minute? Da, vreau un bilet, vă rog. Probabil că era un semn că nu e zi de plajă azi.


După un drum de 80 minute ajung direct în Cabo São Vicente. Când e următorul bus către Sagres? Ah, nu mai e niciunul azi? Nu, nu mă așteptați 3 minute, obrigada, mă întorc pe jos, mă descurc. Cobor din bus cam amețită de la serpentine și, waaaw…de data asta nu peisajul mă dă pe spate, ci vântul…la propriu. Jeez, abia mă pot ține pe picioare, nu știu cum să mă îmbrac mai repede. Incerc să fac câteva poze, dar telefonul aproape îmi zboară din mână.

După maxim 10 minute de echilibristică pe stâncile astea, pornesc agale spre Sagres. Maps-ul îmi arată 6.5km pe șosea… Bueno…cum să merg pe șosea când am coasta Atlanticului toată pentru mine? Zis și făcut…iar ocean, iar stânci, iar peșteri…deși extrem de spectaculoasă, parcă nu mă mai suprinde atât de tare panorama…probabil m-am obișnuit deja cu atâta frumos.

Și totuși…uite ceva ce nu am mai văzut zilele astea: o plajă pentru surf…păi, nah, trebuia să fie și vântul ăsta bun la ceva. De sus arată fabulos, așa că o să cobor să pierd vreo oră și ceva aici.


Nici nu apuc să ating nisipul că pălăria mea decide că vrea să facă surf…încep o goană nebună după ea, sfârșind, evident, în ocean, cu pălăria fleașcă și trei sferturi din mine odată cu ea. Well…oricum era azi zi de plajă. Imi întind eșarfa-cearșaf, mă dezechipez și mă întind. Nu apuc să îmi etalez zâmbetul satisfăcut că sunt atacată de milioane de ace. Wtf? Evident, vântul se joacă cu nisipul (și cu nervii mei) și îl aruncă în toate direcțiile. Incerc să fac abstracție, dar e imposibil. Doare cumplit: zici că aruncă cineva cu cioburi în mine. E clar, nu a fost să fie să fac plajă azi. Echiparea, pălăria udă pe cap și hai.


Ajung în Sagres pe la 17, acoperită de un strat generos de nisip, cu hainele încă umede și cu o mare foame în gât. Noroc că până la ultimul bus către Lagos am timp de un delicios bacalhau à brás care face să nu regret nicio secundă drumul până aici.
PS. Chiar și după duș, încă am atâta nisip în păr de cred că o să îi aduc și Vetei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *