Joi. 8 August 2019. Óbidos.
Joi. Bagajul e gata. Mic dejun la hostel. Cafea la Fabrica și repede la gară. Știu că e și bus până în Obidos, dar prefer trenul, cu riscul că durează ceva mai mult. Imi place să văd zona rurală, să observ oamenii care urcă și coboară la fiecare stație… Oricum, nu mă grăbesc. Când îmi iau biletul aflu că trenul pentru Obidos pleacă de la linia 4 și trebuie să schimb în Melecas. Mă duc pe peron, vine trenul, mă urc. Și stau. Un minut, două, trei. Nu mai urcă nimeni. Hm…ciudat că sunt singură. E joi, poate d’aia. Urcă un nene. Ha, ce bine. Se duce în prima cabină, stinge luminile in tot trenul și închide ușile. Hm…ooookkkk…don’t panic. Se aude un zgomot puternic, se mișcă un pic cabina și supriză…se desparte restul trenului de ultimele 3 vagoane…în care, aparent, eram și eu. Wtf?? Heei, sunt și eu aici, trebuie să cobor! Mă trece un mic fior de panică și mă agit maxim să mă vadă Gigel. Se pare că merge. Mă vede, deschide ușile, obrigada, Gigi. Repede să prind restul trenului. Pfiu…hai că am început bine ziua. Până în Melecas împart cabina cu vreo 30 de pensionari, unul mai haios ca altul, care se uită la mine ca la filme străine. Ce o fi și cu femeia asta cu casa în spinare? O veni să ne viziteze satul? Ei, nu chiar pe al vostru. Altul.
Până în Obidos sunt singură și savurez priveliștea și liniștea. Aproape ratez stația, care e de fapt o haltă în mijlocul câmpului, la propriu. Noroc că văd un indicator și din trei mișcări sunt jos, singură, la naiba în praznic. Ușor derutată, merg pe unde mă duce maps-ul și, într-adevăr, în 13 minute ajung în sat. O bucurie de sătuc. Nu am fost pe insulele grecești, dar așa îmi închipui că e și pe acolo. Rătăcesc vreo oră pe străduțe, mă pierd prin ele ca printr-un labirint, mă bucur de soare și culori, și…cam ăsta e satul. E mic și mega-întortochiat. Vreau să vizitez castelul dar azi e închis. Imi înec amarul cu o Ginjinha, băutura specifică locului: vișinată servită în păhărel de ciocolată. Nu e rea, dar tata o face mult mai bună.
Ok, am tren spre Coimbra la 15.47. Acum e abia 12.30. Caut alte variante să ajung. Nope, ăsta e singurul tren pe ziua de azi și nu există bus. Ar mai fi varianta să mă întorc în Lisabona (2h30) și să iau bus spre Coimbra încă 3h.30. No way. Mai stau aici 3h. Iar rătăcire, mai și citesc, mănânc ceva…hai că a trecut timpul. Mapsul îmi arată 12 minute până la gară, deci fac 8. Hai că plec la 15.30, să nu mă risc. Oook…mă învârt puțin până îmi găsesc direcția. Păi, unde mă trimiți, nu vezi că e zidul castelului? Oookkk…mă întorc de unde am plecat, îmi dă 14 minute. E ok, încă e timp. Mă duc după maps, ajung iar în zidul castelului. Come on! Mă duc pe altă străduță, închid mapsul și-l deschid iar. 14 minute până la gară. ETA 15.49. Ba nuuu…eu am tren la 15.47. Deja mă ia un soi de panică nervoasă. O iau la fugă fară nicio direcție. Aparent, în direcția opusă, că mapsul a crescut la 16 minute. Nu iar!!! La 150m distanța văd un Ionel care vopsește o ușă. Heei, disculpa, the train station, heei…mă ignoră. Țip la el: hei misteeer!! Train station?! P’acolo, pe unde? Da, da, urgent. O iau la fugă, Ionel după mine. P’aici, p’aici. Ionel primul, eu dupa el. Ajungem la castel, unde mă ducea mapsul. Hai, mah, Ionele, și tu? P’aici o fi dar acum e inchis!! Really? Pe unde ocolesc? Da, în 10 minute am tren. Ba îl prind, tu zi pe unde. Vii cu mine? Hai…fuge Ionel, fuge Rox…cât arată mapsul? ETA 15.51, dar lasă că știu eu mai bine. Eh, măcar încerc. Se fuge numai la deal, eu am și casa în spinare, și deja simt că îmi pierd suflul. Cred ca lui Ionel i se face milă de mine “Vamos, menina, falta pouco”. Ajungem în capătul dealului. De aici numai coborâre vreo 3 minute dacă fug. Da, mă descurc, nu mai veni cu mine. Obrigada din toată inima!! Ii strig un ‘God bless you’ cât de tare pot să se audă până Sus și îl simt cum se uită la mine până fac stânga. Ajung în haltă la 15.46, mai terminată ca după o clasă de cycling. Un minut mai tarziu sunt în tren. Incă tremur și îmi vine să plâng. De oboseală, de nervi, de fericire. Nu știu. Dacă eram pe Camino ziceam că Ionel e un Camino angel. Dar nu sunt, așa că e doar un angel.
Coimbra mă întâmpină supărată și tristă. Ori m-am obișnuit eu cu prea multe culori, ori se reflecta griul norilor peste clădiri, nu știu care e motivul, dar orașul ăsta îmi pare trist și pustiu. Poate că e și vacanță și studenții sunt plecați. Mă cazez și dau o fugă până la vestita Universitate, una dintre cele mai vechi din lume. Arată fain, dar again, ori sunt eu prea obosită, ori e orașul ăsta prea gri.
Inchei ziua cu o sangria…un litru…las’ să fie…
