Luni. 5 August 2019. Lisabona.
Luni. 10.15 sunt deja în Lisabona. Ca să câștig timp, iau metroul din autogară până la hostel. Ce logic e metroul aici, 4 linii, fiecare câte o culoare: verde, albastru, roșu și galben. Mă gândesc la harta metroului din București și nici nu vreau să știu cât îi ia unui turist care coboară la Gara de Nord și vrea să ajungă la autogara Militari, să ia un microbuz spre Sibiu.
La 10.55 ajung la hostel. Da, știu că nu pot face check-in-ul până în 15, doar îmi las bagajul. Nu pot nici să plătesc de acum? Ok…dar măcar să îmi aleg patul? No worries, măcar am încercat.
Am google-it în bus cafenelele din oraș așa că mă îndrept mai mult în fugă către Fábrica Coffee Roasters. Un flat white, un avocado toast și un pasteis de nata îmi hrănesc sufletul vreo 30 de minute pe un fundal sonor atât de fain că nu mă mai îndur să plec. O fac totuși, convinsă că mă voi întoarce zilele astea.
Mă pierd iar prin labirintul colorat. Orașul ăsta mă fascinează: nu e nici cel mai frumos, nici cel mai curat (hell, no), nici cel mai istoric sau turistic, dar e ceva magic în el. Culorile tile-urilor îmi crează dependență, sutele de trepte pe care nu vreau să le las neurcate, străduțele astea înguste care mă fac curioasă să le descopar capătul, mirosul astă de usturoi călit amestecat cu fructe de mare, și fado…fado răsună din fiecare casă, fiecare restaurant, fiecare zid și fiecare copac. Muzica asta te bântuie până redeschide orice rană credeai că ai închis.
Un miros teribil de iarbă mă zgâlțâie bine și mă readuce cu picioarele pe pământ. E abia 13.30 și mă omoară căldura. Văd ceva umbră la castelul São Jorge. Oricum e pe listă, hai să îl bifez. Intr-adevăr, oferă o priveliște 360 ° superbă asupra orașului, dar doar asta mă impresionează. Impresionată sunt, în schimb, de un pasteis de bacalau pe care îl savurez la ieșire. Primul de cand sunt aici, dar, garantat, nu ultimul.
S-a făcut ora 15. Hai să fac check-in-ul dacă tot sunt în zonă. Hostelul arată tare fain și yeey, primesc din nou patul de jos. Micile bucurii ale vieții.
Ola, ce e de văzut pe aici, ceva non-turistic? Atât i-a trebuit tipei de la recepție, că mi-a făcut o listă generoasă cu locuri de-ale localnicilor. Ce planuri am? Păi, mâine Sintra și Cascais…ah, să rezerv o zi întreagă pentru Sintra și să tai Cascais că nu e nimic de văzut? Ah, 2 ore îmi ajung? Păi, mă duc acum, și las o zi întreagă pentru Sintra. Super! Muito obrigada pentru tot.
O oră mai târziu sunt în Cascais. Mi-l aminteam altfel de acum 15 ani, când am mai fost. Avea dreptate tipa, mai mult de o oră, cu tot cu plimbare la Boca do Inferno, nu stau, dar nici nu regret că am venit.
Ajung înapoi în Lisabona la timp să văd apusul pe Rio Tejo.
Just another manic Monday.
