Marți. 6 August 2019. Sintra.

Marți. Avantajul în a dormi la hostel e că nu îți trebuie alarmă. Sigur se găsește un coleg de cameră să se trezească la 6.30 și are grijă de restul. E ok, oricum mă așteptă o zi lungă. Mic dejun la hostel, flat white la Fabrica și în tren, direcția Sintra.

Cobor din tren într-o mare de ‘ghizi locali’ care vor să îmi ofere tururi personalizate contra unei sume modice (60eur, really?). Nu, I’m good, thanx. Văd niște tuk-tuk-uri parcate și, nostalgică după Asia, parcă mă tentează o plimbare până la Palacio do Pena. Gigi, cât costă un drum până sus? 7.5 eur? Hm, o să merg pe jos, obrigada. O oră 20? Fugi, măh, că maps-ul îmi dă 48 minute. Da, da, știu că e numai urcare, dar am mai urcat eu și alte dealuri la viața mea.

Gigi dă o oră 20, maps-ul 48 minute, eu ajung în 36. C’așa e în tenis. Nu știu dacă sunt eu prea rapidă sau lumea prea înceată. Poate puțin din ambele.
Mda, acum înteleg de ce era o oră 20. Stau vreo 40 minute la coadă la bilete. Ok, Gigi, ai avut dreptate, am ajuns la palat când ai zis tu.

Beleaua nu e coada în sine, ci faptul că toată lumea intră în același loc. Ajung în curtea palatului și mi se pare că toată lumea din lume e aici. Incă 30 de minute la coadă să intru în palat. Nu sunt mare fana în general, dar ăsta pare altceva. Palatul e grozav, un fel de Peleș meets Alhambra, varianta portugueză. Nu apuc să mă bucur, totuși, de el. Se țipă, se cântă, se fac poze unde nu se fac poze, balamuc maxim. 30 de minute mai târziu ies de acolo cu nervii întinși și mă pierd un pic prin parc.

Liniște. 2,3 oameni rătăciți pe alei. Păsări. Un izvoraș. Oare de ce nu stăm noi mai mult în natură?
Ajung la Chalet da Contessa d’Edla și mă dă pe spate simplitatea și frumusețea lui. Clar că ăsta e highlight-ul parcului după părerea mea și îl mai am și tot pentru mine. Nu e nici țipenie de om.

Ies din parc cu direcția Quinta de Regaleira. 57 de minute pe maps, probabil le fac în 45.
Nu înteleg de ce preferă oamenii să meargă cu mașina în loc să facă o plimbare prin pădure. Nu ai cum să vezi din bus toată splendoarea asta verde. Și, serios, e doar coborâre acum.

La Regaleira, altă coadă, altă distracție. De data asta, la propriu. Niște trubaduri spanioli ne țin de urât și fac să treacă timpul mai repede.
Parcul ăsta e o nebunie. Totul verde. Grote peste grote. Peșteri, tuneluri. Vezi pe unde intri și te rogi să existe și o ieșire la un moment dat. E ca un parc de distracții natural.

După alte 2 ore, ies și de aici nehotarată încă dacă să merg și la Montserrat. E deja 5 și am de urcat o oră până acolo. Plus cât stau acolo, plus coborârea… E cam mult.
Aș putea mai bine să pierd vreo oră prin Sintra și apoi să mă întorc în Lisabona. Da, așa fac…stai că opreste un bus în fața mea. Se deschide ușa: Montserrat? Măi să fie…de unde ai apărut, Gogule? Mi-ai auzit gândurile? Hai, Montsrrat să fie. Nu, nu, doar dus, mă întorc pe jos. Da, știu că nu e aproape dar mă risc.
Alt palat de poveste, altă plimbare printr-un paradis verde, altă întrecere (câstigata) cu maps-ul.