Miercuri. 14 August 2019. București. Metallica.
Hai că parcă încep încet încet să îmi revin după ultimele două nopți nedormite. E deja a doua zi la muncă și mi se pare că nici n-am fost plecată. Mna, asta e nasol cu vacanțele astea, că te și întorci la un moment dat. Dar contează și pentru ce te întorci, iar cand motivul este un concert Metallica… parcă altfel stau treburile.
E 17.30. Inchid laptopul. Echiparea. S**t…nu am tricou cu Metallica…sper să mă primească cu ăsta cu Muse. Mă vad cu Andrei la 18.45 la metrou la Muncii. E perfect. Cobor la Unirii și merg pe jos de acolo, e destul timp să mai admir și Bucureștiul. Hm…e chiar drăguț bulevardul Unirii, e umbră și chill. Imi iau și o înghețată să mai treacă setea. Hopa, stai că se schimbă treaba din Piața Alba Iulia. Hm…se pare că am aterizat într-un șantier, bulevardul e blocat complet pentru lucrări la o parcare subterană. Fac slalom printre săpături, gropi, țevi, conducte, macarale, mă umplu de praf…dar nimic nu mă oprește să ajung la stadion. Mă întâlnesc cu Andrei și ne facem grăbiți loc prin marea de oameni care se mișcă în aceeași direcție.
Surprinzător, organizarea e neașteptat de bună și reușim să intrăm rapid pe stadion și să ne găsim locurile. Ajungem exact la timp să îi vedem și pe cei de la Ghost în deschidere. Not bad at all.
20.20…20.30…deja stadionul e full. Tensiunea crește. Se fac valuri. Se aplaudă frenetic. Se cântă deja. Doamne, ce atmosferă! Și nici măcar nu a intrat trupa pe scenă.
20.35 Incepe The Ecstasy of Gold al lui Morricone cu proiecții din film pe ecrane. Deja publicul e în delir și cantă fiecare acord. Apar și ei. Fiecare din altă parte a scenei. Simplu. Fără artificii, fără alte nebunii. Fiecare își revendică instrumentul și hai. Hardwired e nebunie curată, dar pe mine mă cuceresc de la Memory remains. Sună incredibil!!! Lars Ulrich imi aminteste ca si datorita lui am pasiunea asta eterna pentru tobosari (Roger Taylor ramane my number 1 totusi). James Hetflied zici că e scos din cutie. Ce urlă el, dar ce urlă publicul! Doamne, ce public!!
Mă îngenunchiază cu The Unforgiven și îmi dau seama ce bătrâni sunt ei …dar parcă nici eu nu mai sunt așa tinerică dacă ascultam asta în tabără la 2 Mai prin 92. Ne trezesc pe toți cu Moth into flame și Sad but true doar ca să ne dea lovitura de grație imediat după: James anunță că Robert și Kirk will celebrate a local song. Auăleeuu…să nu fie Aș da zile de la mine, vă roooog!!! De vei plecaaa….să iei cu tinee…pfiu…ce emoții, trăiască Metallica! Publicul cântă mai tare decât Kirk, but still…respect maxim pentru ei că au ales să cânte în românește și să și aducă un omagiu unei trupe autohtone. St. Anger, One, Master of Puppets vin toate una după alta că nici nu știu ce mă lovește.
După Seek and destroy se retrag și se lasă un pic așteptați. E ok, guys, take your time. Nu plecăm nicăieri, chiar dacă e 22.45 și de la 23.00 nu mai circulă metroul și RATBul.
Se întorc cu Spit out the bone ca să mai așteptăm puțin Nothing else matters și Enter Sandman. Jeez, am ascultat melodiile astea de mii de ori în 28 de ani. Știu fiecare vers, fiecare acord de chitară și fiecare respirație a lui James. Și totuși…parcă le ascult prima data…60 000 de voci într-una singură. 60 000 de piepturi respiră în același timp. 60 000 de inimi bat în același ritm. 60 000 de oameni vorbesc aceeși limbă, trăiesc aceleași emoții. Cam asta face muzica bună, muzica live ! Te face să simți că tu ești…toți….și toți sunt…tu….și toți cântă pentru tine…și atât.
Au donat 250.000eur pentru Dăruiește Viață.
Au sunat impecabil timp de 2.5h.
Au cântat perfect o melodie în română, au avut până și penele de chitară vopsite în drapelul României și inscripționate cu data concertului.
După terminarea concertului au mai rămas încă 10 minute pe scenă, vorbind cu fanii, mulțumindu-ne, aruncând pene în public.
They are titans, not just rock legends!
Nu mai țin minte cât îi iubeam înainte de ziua de azi, dar știu sigur cât îi iubesc de azi înainte.
