Miercuri. 7 August 2019. Lisabona.
Miercuri. Uite ca știe să și plouă în Portugalia. Super! Mai bine ploaie decât caniculă.
Azi pun în aplicare lista făcută luni de tipa de la recepție, deci văd fața nevăzută a orașului.
Incep cu o cafea în Alfama. Locul e draguț, foarte boem, dar cafeaua nu e ce trebuie. Trebuie să găsesc alta.
A două oprire e la Manteigaria, fabrica de pasteis de nata, zice-se cea mai cea. Hm…bun, dar parcă un pic prea dulce, chiar și pentru mine.
Urmează Mercado da Ribeira, piața lor centrală. Mă așteptam la ceva similar cu La Boqueria din Barcelona, dar găsesc mai degrabă Halele din Ploiești.
Intru în Time Out Market. Un loc tare fain, un fel de Beraria H, varianta pe negru. Totul arată incredibil de apetisant. Păcat că nu îmi e foame.
30 de minute mai târziu sunt în zona industrială a orașului. Citisem despre un loc fain și e și cap de listă acum. LX Factory. O fostă uzină transformată într-un paradis hipsteresc. Un fel de Expirat meets Fabrica, de vreo 15 ori mai mare: restaurante, cafenele, magazine, librării. Muzică super faină se aude de peste tot (Stevie Wonder, Sting, The Sound of music), cafeaua e grozavă, pereții sunt tapetați până la refuz cu cele mai tari graffiti-uri. Plănuisem să stau o oră, dar trec vreo 2 jumate până plec. Poate mai trec și la întoarcere.
La Cordoaria Nacional văd mare afiș: Banksy, genius or vandal? Let’s find out. Eram deja fascinată de omul ăsta fantomă, dar acum sunt și mai tare. Răspunsul e clar: geniu. Genial artistul, grozavă expoziția. Cică o să vină și în București în toamnă. Musai de (re)văzut.
E deja 3 și îmi fac planul pentru Cabo da Roca. Nu îmi e foame dar până ajung acolo, până mă întorc, trec vreo 3 ore și nu vreau să pățesc ca zilele trecute când am luat prânzul la 8 seara. Trec pe lângă o bodeguță locală și văd pe meniul expus în vitrină caracatiță la 7.5eur. Moamă, aproape gratis. Hai! O delicatesă nebunia asta. O asezonez cu o bere și sunt gata de plecare. Cât? 12.50? Dar cât e berea asta? 1.50. Păi, cu 7.5 caracatița…n’oi fi eu Newton, dar îmi cam dă cu rest. Nu e atâta caracatița? Dar cât e? 11? Păi în meniu e 7.5. Cum care, cel de afară. Da, văd că în cel de aici e 11, I don’t get it. Păi de ce sunt prețurile vechi în cel de afară? Să fraieriți oamenii…vreo 3 minute avem o pseudo-ceartă bilingvă, eu întreb în spaniolă, ea răspunde în portugheză. Ce ți-e și cu globalizarea asta. Ajungem la un compromis: eu plătesc integral și ea schimbă meniul în fața mea. Poate nu s-or mai țepui și alții.
Ocolesc cu eleganță Torre de Belém să evit mulțimea de turiști și zburd ca o căprioară către punctul de maximă atracție din Belém. Locul unde a început totul, maternitatea unde s-a născut pastel de nata: fabrica Pasteis de Belem. Pfuai, șoc și groază. E coadă aici mai ceva ca la Palacio de Pena și Rigaleira la un loc. Ce fac? Stau, normal, doar e vorba de mâncare. O să iau două, să nu stau degeaba la coadă. Hai, maxim trei, să se merite. Surprinzător, nu durează mai mult de 15 minute să ajung la casă. Probabil că aici lucrează elfii Moșului. Hm…au cutii de 6 la preț de 5. Nu, nu, rămân la 3, așa am zis….o cutie de 6, vă rog. Wtf! Băi, Rox, serios? Da, ok, știu, era și păcat… Hai să vedem care e faza. OMG! Asta e mama și tata pasteis-urilor…nu doar că are o aromă fină de scorțișoară, dar mai e și cald…ce să mai, papilele mele sunt în extaz. Doamne, bine că plec mâine din Lisabona, că mă mutam în fața fabricii.
Tren până în Cascais. Bus până în Cabo da Roca. Tot drumul, ceață să o tai cu cuțitul. Eh, asta e, macar îl bifez și pe ăsta, chiar dacă nu îl văd.
Cobor din bus. Soare și ceva nori. Ce ți-e cu norocul omului. Uite că mai ating un capăt al Europei, la 13 ani după ce am bifat Tarifa. Mai am jumătate. Poate nu îmi ia atât de mult să ajung și la restul.
Nu pot să mă despart de Lisabona fără să sărbătoresc cu o cină romantică. Pasteis de bacalhao și vinho do Porto.
Até a próxima, adorável Lisboa! Es incrível!
