Sâmbăta. 10 August 2019. Braga. Porto.

Sâmbătă. Ce mi-o fi trebuit mie hostel în centrul vechi? E ca și cum aș sta în cort, în Vamă, pe plajă la Expirat. Muzică, râsete, pahare ciocnite, balamuc până la 5 dimineața. E normal, doar e vineri noapte. Aproape e lumină afară când reușesc să ațipesc că și sună alarma. La micul dejun mă întrețin cu o argentiniancă care face exact traseul meu, dar invers: pleacă azi din Porto și ajunge în Lagos peste 10 zile. La 9.30 am tren spre Braga, deci destul timp să trec și pe la Igreja do Carmo. Deși e pustiu pe străzi la ora asta, aici dau peste două chinezoaice (cum altfel) care se pozează de zor. Le aștept să își termine sesiunea și profit și eu de prezența lor să imortalizez momentul.
Ajung în gară ca să aflu că trenul pleacă la 9.50. Nu-i bai, timp destul să vizitez Catedrala. In timp ce urc drumul care duce către biserică, waw, uite-l! Semnul cel mai drag mie: săgeata galbenă. Mă răscolește tare și mă ia un dor cumplit de Camino. Din catedrală ies 4 puști fericiți că și-au luat pașapoartele de pelerini. Buen camino, peregrinos! Hm…de ce nu oi fi făcut eu Camino Portugues anul ăsta? Probabil nu era momentul încă. O să vină el cândva.
25 de minute am catedrala doar pentru mine și o descopăr pe îndelete, puțin câte puțin. La ieșire mă intersectez deja cu valuri de turiști. Ce bine e să fii matinal!
In trenul spre Braga aflu că atracția orașului, Sanctuarul Bom Jesus do Monte, e la 2 ore de mers pe jos de la gară. Hai…poate aș scoate o oră jumate, dar e păcat să pierd atâta timp, mai ales că nu stau toată ziua aici. Decid să urc cu autobuzul și să cobor pe jos.
De unde mă lasă bus-ul pot lua funicularul până la biserică sau să urc pe jos. 18754 de trepte mai târziu sunt în fața sanctuarului. Fac abstracție de sutele de turiști și mă bucur tare de construcția asta fabuloasă, și mai ales, de oaza de verde din spatele ei.
Iau orașul la pas pe coborâre și îmi încarc bateriile cu o bifana de porc. La 14.45 sunt deja în tren, înapoi către Porto.
In sfârșit, cafea! Cafeaua! Clar, cea mai bună pe care o beau de când sunt în Portugalia. Și clar cea mai potrivită muzică pentru așa cafea. Mega like Combi Coffee. Ne vedem și maine!
Următoarele 3 ore sunt mai mult o tentativă a mea de a-mi lua gândul de la ce urmează să fac. Mi-am luat bilet încă de acum o lună când am aflat de asta, și mai ales că e singurul loc din Europa unde se face. Știam că dacă aștept să ajung aici nu o voi face. Nu știu alții cum sunt, dar eu am fobie de înalțime. Știu, e paradoxal că urc munți, zbor cu avionul, chiar și cu balonul, urc în turle de biserici și în Turnul Eiffel, dar am o frică teribilă de înălțimi. Mai ales când e vorba de spații deschise…gen, un pod…. de vreo 65m înalțime. Tocmai de aceea am decis acum o lună că o să îl escaladez. Doar că de vreo două ore am îndoieli. Cu cât se apropie momentul, cu atât mai mari. Mă îndrept deja spre pod și cu cât îl văd din ce în ce mai aproape îmi cresc emoțiile. Deja îmi creez scenarii cum o să îmi tremure picioarele, cum o să mă ia amețeala, cum o să fac un atac de panică, nu că ar fi primul.
Mă doare stomacul. N-o mai fac. Oricum nu am spus nimănui că aveam de gând, deci nu mă fac de râs. Stai, cum să n-o fac? Tocmai pentru că nu știe nimeni trebuie să o fac. Mi-am dorit asta, nu m-a obligat nimeni. Incă nu mă obligă nimeni. Merg singură spre piciorul podului. O fac!
Bună, da, Roxana sunt. Good, good, kinda have cold feet. Nu, nu mi-e frig, am doar emoții. Da, da știu că e safe. Nu e așa înalt? Păi, scrie aici că e cel mai înalt pod din beton din lume. Da, știu, tot nu e foarte înalt. Sunt convinsă că o să îmi placă.
Da, hai să facem instructajul și să legăm chingile. Nu, e ok, rămân eu ultima, în caz că vreau să o iau la fugă, haha. Funny, I know.
Ii văd pe ceilalți 11 cum încep să urce primele trepte. Mă uit la ei cum înaintează și uit de tot. Uit de nervi, uit de frică, uit de stomac. Urc și eu prima treaptă și mă cuprinde o bucurie din aia imensă. Bucurie. Curiozitate. Curaj. Emoție. Entuziasm. Fiecare treaptă aduce altă senzație. Sunt fermă pe picioare și sigura pe mine. Pun un pas înaintea altuia cu încredere și siguranță. Ajungem sus. Ghida explică mai întâi în portugheză și profit de minutele astea să mă bucur de priveliște și de mica mea victorie personală.
Temerile nu sunt decât niște invenții ale noastre care ne împiedică să ne dezvoltăm, să dorim mai mult, să visăm mai îndrăzneț. E incredibilă senzația pe care o trăiești odată ce încetezi să le tot hrănești și decizi să le confrunți. Ești puternic, ești liber, ești învingător în lupta cu tine.
E tare bine să îți depășești limitele, fie că e vorba de o cățărare, de un maraton sau de mers pe jos 450km. Suntem mai buni decât ne vedem. Putem mai mult decât credem.
Dupa ce ne explică și în engleză, ciocnim un vin de Porto în păhărel de ciocolată. Cea mai bună ciocolata din lume. Are gust de fericire.