14 Septembrie 2018. București – Astorga.

02.15am. Ați ajuns? Exact la timp. Imediat cobor. OK, nu am uitat nimic…cred. E prima dată când plec pentru două săptămani cu un bagaj atât de mic, deci sunt șanse să îmi dau seama că am uitat multe. Deși, pentru călatoria asta cred că nu îmi trebuie mai nimic. Cel puțin așa se spune.

La 03.00 sunt deja în aeroport. Trec de security check, mă asez undeva aproape de poarta zborului meu și fac o mică recapitulare: sac de dormit, sandale, da, da, pelerină de ploaie, da, o rochiță (merci, Veronica!), șosete (Doamne, chiar am dat 80 ron pe o pereche?!), ok, ok, plasturi, leucoplast, gel cu mentă pentru tălpi, prosop, încărcător, baterie externă, triplă, da, da. Buletinul, cash, card, telefon. In teorie, am tot ce trebuie să supraviețuiesc două săptămâni. Să vedem cum e cu practica.

Decolăm la 5 fix, cum e planificat, așa că la 7.45 sunt deja în aeroportul din Madrid. Abia la 10 pleacă autobuzul spre Astorga, destul timp pentru o cafea și multe gânduri. E prima dată când plec singură atâta timp. Adică, da, am mai fost singură în city break-uri sau pe la diverse concerte, dar să îmi fac o vacanță întreagă doar eu cu mine…niciodată. Sper să nu ne certăm prea tare.

Tot drumul spre Astorga mă însoțesc aceleași griji. Știu că se presupune că e sigur, că în Spania sunt legi foarte stricte împotriva celor care se pun cu pelerinii și că nu sunt raportate incidente majore, dar totuși, voi merge cea mai mare parte a timpului prin păduri, pe munți, prin câmpii…mult mai mult prin pustietate decât prin zone populate. Ok, nu îmi e frică de oameni, I get it, dar dacă mi se face rău, sau mă accidentez sau dacă dau de animale…aualeu, dacă dau de vreun șarpe? Pfuai, uite că la asta nu mă gândisem. Nu am nici măcar un spray paralizant la mine, măcar să îl sperii puțin. Asta chiar ar fi tare, să îl dau cu spray pe șerpălău.

Hai, Rox, termină! Ai ajuns aici cu un scop, da? Trebuia să fii aici, acum. Aștept călătoria asta de atat de mult că nici nu știu ce să aștept de la ea. Așa că voi face exact lucrul pentru care am venit…voi savura fiecare experiență în parte, mă voi bucura de peisaje, voi sta de vorba cu oamenii pe care îi întâlnesc, dar mai ales cu mine. In sfârșit, e momentul să acord timp, atenție, energie și grijă persoanei pe care am tot evitat-o de câțiva ani…

5 ore mai tarziu ajung în Astorga cu un vibe fantastic. Nu ai zice că sunt nedormită de 33h. Doar ideea că am ajuns în punctul de unde îmi voi începe drumul mă umple de energie. In stația de autobuz văd pentru prima dată semnul care mă va ghida pentru urmatoarele 13 zile. O mică săgeată veselă și galbenă. O urmez și în 2 minute sunt în fața catedralei. Waw, este superbă construcția asta. O studiez de la bază către turle și mă cuprinde un sentiment de siguranță și de bine. Momentan este închisă, evident. In Spania timpul stă în loc la orele prânzului, că doar ne bucurăm de sfânta siesta. Mă miram eu de ce e orașul așa de pustiu. Hai să bifez prioritatea numărul 1: cumpăr pașaportul de pelerin din magazinul bisericii. Hehe, prima mea ștampilă, 14 Septembrie 2018, Catedral de Astorga. No way back now, Rox!

Oricum totul e închis pentru încă vreo 2 ore, așa că mă duc la cazare să îmi las bagajele și revin mai târziu în oraș pentru cină. Cazarea e undeva în afara orașului, cam la 4km față de centru, numai bine să mă împrietenesc cu zona și să mai depistez niște săgeți pentru mâine dimineață.

Mă accesorizez cu un zâmbet enorm în timp ce mă plimb pe străduțe și mă las răsfățată de soarele cald de mijloc de septembrie. Deși nu am început oficial încă drumul, la cină comand un menu del peregrino și savurez un gazpacho, o bucată generoasă de tortilla de patatas, un flan la desert, cafea și un pahar de vino tinto, totul pentru 7 euro. Un lucru e sigur: nu o să mor de foame pe Camino.

¡Ay!, España de mi alma. O senzație de bine și de liniște mă însoțește în permanență. Mă simt așa…ca acasă….simt că e locul meu aici. Nu îmi dau seama dacă este datorită orașului ăsta atât de mic și frumos, sau datorită faptului că e plin de pelerini ușor de recunoscut după rucsacii imenși și scoica albă, accesoriul cel mai de preț pe care îl poartă agățat cu mândrie undeva, la vedere. Asta îmi amintește că trebuie să îmi iau și eu una. De acum e oficial: sunt și eu pelerin pe Camino de Santiago.

Deși e abia ora 19, se pare că mi-au cam pus capac cele 37h fără somn, plus cei 15km merși în soare prin oraș, asezonați cu 2 pahare de vin rosu. Mă întorc la cazare și dau stingerea la ora 20. Hai să se facă odată mâine!

2 Replies to “14 Septembrie 2018. București – Astorga.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *