15 Septembrie 2018. Astorga – Foncebadón . 29km.

Sună alarma. E întuneric beznă încă. Parcă la 7 pusesem ceasul. Da, e 7. Hai că până mă pun la drum sigur se luminează. Sau nu. 15 minute mai târziu sunt în fața hostelului, în aceeași beznă, undeva, într-un soi de zonă industrială a orașului. Nici țipenie de om. Normal, doar e sâmbătă. Hm…bine că am reperat de ieri de unde începe drumul.

Pornesc voinicește pe șoseaua pustie și încerc să fac abstracție de teama care îmi dă târcoale. Ok, bun, e întuneric și pustiu, dar nu are ce să se întâmple. In plus, dacă grăbesc un pic pasul poate ajung mai repede…hm….unde? Da, chiar…oare unde trebuie să ajung? Unde mă duc? Unde mă grăbesc? Ia, mai bine, să las eu gândurile astea și să mă bucur de liniște și de răcoarea dimineții.

Hei, oameni!! In fața mea, mult în depărtare, încep să zăresc primii pelerini. OK, deci sunt pe drumul cel bun. Aud niște voci și din spate. Răsuflu ușurată. Rox, ești pe Camino! Just relax and enjoy it!

Curând, săgeata mă scoate după șosea și mă îndrumă printr-un câmp, exact la timp să văd cum apare soarele printre tufele de mure. Sunt doar de o oră pe drum, și deja iubesc starea pe care mi-o dă. Profit de primul pueblo în care ajung, Santa Catalina, ca să îmi umplu sticla cu apă și să beau o cafea și un suc de portocale. Terasele sunt deja pline de pelerini care își savurează micul dejun, dar la mine nu se cere încă, așa că o iau din loc.

• 

O bună bucată de vreme nu mai văd și aud pe nimeni. Se pare că le ia ceva să termine micul dejun și asta nu poate decât să mă bucure. De mult nu am mai auzit atâta liniște. Uitasem cât de frumoasă e. El Ganso, satul în care ajung acum, pare că nu s-a trezit încă. Aceeași tăcere plutește și senzația asta de bine mă face să vreau să iau aici micul dejun. Hm..dar unde? Nu îmi termin gândul că vad un indicator care mă îndrumă către un bar, la 150m în dreapta. Great! Let’s see!

Barul de dovedește a fi de fapt curtea unei tăntice care a scos două mese afară. Hola, hay desayuno? No? Solo cafe? Hm…nada para comer? Vale, gracias. Dau să plec dar aud niște acorduri flamenco care parcă îmi pun plumb în picioare și miere pe inimă. Nici nu îl observasem pe tipul ăsta cu chitara când am intrat, dar acum îmi e super greu să plec. Si, un cafe, por favor. Mă așez lângă el și parcă nici nu aș vrea să respir ca să nu îl deranjez. La un moment dat mă observă și el și îmi zâmbește. Soare, cafea, flamenco. Ce poate să ofere Spania mai bun de atât? Cu greu mă îndur să plec 30 de minute mai târziu, timp în care muzica nu s-a oprit nicio secundă. Buen Camino, peregrino! Poate ne mai vedem.

Un zambet larg mă însoțește fără să știu exact de ce. Imi tot răsună acordurile de flamenco în minte și iar îmi dau seama cât de mult iubesc țara asta. Sunt trezită din gânduri de o apariție neașteptată. In the middle of nowhere se vede o masă sub o umbrelă. Ah, probabil sunt donativos. Am citit că localnicii aprovizionează pelerinii cu apă, sucuri, fructe și dulciuri pe care le lasă pe mese în divesre locuri de-a lungul drumului. Nu costă nimic, dar dacă iei ceva, frumos ar fi să lași în schimb măcar câțiva cenți.

Doar că pe masa asta nu văd nimic de mâncare. Dimpotrivă. E doar o cutie și lângă ea un bilet pe care scrie în 6 limbi: Vrei să vezi cel mai frumos lucru din lume? Hm….tricky…o fi vreo glumă? Ce ar putea să încapă în cutia asta și să fie așa de frumos? Măh, un șarpe n-are cum să fie, așa că ia să vedem. Ridic capacul și îmi dau lacrimile instantaneu. E incredibil cum stăm și căutăm frumosul peste tot în lume: în locuri, în obiecte, în experiențe, în alți oameni, oriunde… dar uităm care este locul principal unde se afla el: în fiecare dintre noi. Cel mai frumos loc din lume este în mine, iar cutia asta nu face decât să mi-l arate printr-o banală oglindă. Nici nu îmi dădusem seama până acum cat de tare aveam nevoie de lacrimile astea, de momentul ăsta, de oglinda asta prăfuită, de cutia asta din mijlocul pustietății, de Camino. Oare câți dintre noi ne privim dimineața în oglindă și ne considerăm cei mai frumoși, cei mai buni, cei mai deștepți, cei mai…? Mult prea puțini. Eu, cu siguranță, nu.

• 

Liniștea, starea de bine și zâmbetul larg mă ghidează până în Foncebadón mai bine decât sageata galbenă. Nu mă simt obosită deloc, dar văd că am mers totuși 29km până acum. E abia ora 14.00 dar poate ar fi bine să rămân aici în noaptea asta.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

•