15 Septembrie 2018. Foncebadón .

Mai e un singur pat disponibil în han-ul La Posada del Druida. Al meu e. Si mai e și cel de jos. Super! Prima zi, da, am plecat din Astorga de dimineață. Din Romania. Serios A mai trecut un român pe aici? Când? Acum 3 zile? Ce tare, poate îl prind din urmă pe undeva pe traseu. Da, nu e foarte cunoscut în Romania, probabil de aceea vin destul de puțini români. Haha, muchas gracias, am învațat-o mai mult singură, de la Bisbal, hehe, dar am și studiat un pic aici, în Valencia. Daa, îl ador pe Bisbal și iubesc tot ce ține de țara asta, așa că mi-a fost ușor să învăț și limba. Da, chiar îmi e foarte foame. Menu del pregrino? Claro, con cerveza, por favor, dar după ce fac duș.

30 de minute și un duș mai târziu sunt deja alt om. Spăl hainele purtate azi și le întind să se usuce până mâine. Hai la masa! Felul I paste bolognese, felul II cartofi prăjiți cu ouă și bacon, desert cremă de zahăr ars, bere și cafea. 8 euro. Păi cum să nu îmi fie de bine?

• 

Boooon, now what? Nu e nici 15.30, ce fac eu până diseară? Mă plimb prin sat un pic. Literalmente, îmi trebuie mai puțin de 5 minute să fac asta. Satul ăsta e de fapt un drum cu vreo 6 albergues răsfirate și o biserică în paragină, părăsită și lăsată în ruine.

Văd două tanti care râd atăt de zgomotos că răsună toată valea. Una zici că e Monica din Friends la bătrânețe si cealalată zici ca e Monica din Friends când era grasă. Hola! Da, Roxana din România. Imi pare bine. Da, prima oară pe Camino. E prima zi, am început dimineață din Astorga, voi? De la început, din Saint-Jean-Pied-de-Port ? Waw, sunteți grozave, ați mers deja mai mult de 500km. Nu ați venit împreună? Ah, SUA și Germania? Și vă tot întâlniți pe traseu, hehe, ce tare. Da, probabil mi se va întâmpla și mie. E aproape de aici Cruz del Ferro? Da, sigur că vin și eu acum, nu mi-am dat seama că e atat de aproape. Numai un minut, să îmi iau piatra din rucsac.

Interesantă faza cu piatra. Legenda spune că atunci când vii pe Camino să aduci cu tine o piatră, o pietricică, o scoică, ceva mic, pe care să o ții cu tine tot drumul și să pui acolo în ea motivul pentru care ești pe Camino. Fie că e vorba de frici, de durere, de boală, de dependențe, de păcate doar de tine știute, le pui pe toate acolo, în pietricica aceasta și o lași la Cruz del Ferro, să scapi de povară.

40 de minute mai târziu suntem în fața Crucii. Intr-adevar, au avut o idee bună fetele să venim de acum. Nu este absolut nimeni aici, iar mâine dimineață probabil va fi full de pelerini. Părea mult mai mare în poze. Aici pare doar un țăruș așezat pe un piedestal de păcate și frici. Nici nu îmi termin gândul ăsta superficial că sunt luată prin surprindere de reacția pe care o are OldMonica în timp ce se apropie de monument. O văd cum îi e din ce în ce mai greu să se apropie din cauza emoțiilor și a crizei de plâns care o cuprinde. Eu și FatMonica ne retragem cât putem de mult și ne îndepărtăm cât mai mult pentru a-i oferi intimitatea de care are nevoie. Intr-adevăr, pentru mine momentul ăsta nu are o încărcătură atât de mare: abia am ajuns, am mers doar câteva ore și am avut câteva experiențe faine. Fizic nu simt nicio durere, nici măcar oboseală, nu pot spune că it’s the real deal. Dar femeia asta de 55 de ani a zburat peste un ocean, a venit de pe alt continent în Europa special pentru experiența asta, merge pe jos zilnic zeci de kilometri de aproape o lună, prin soare, prin ploaie, pe munți sau prin câmpii interminabile, își oblojește în fiecare seară bășicile din tălpi și își masează singură umerii care au cărat rucsacul toată ziua. Femeia asta a trecut prin toate astea pentru ajunge aici să lase o pietricică, să scape de o povară care îi apasă sufletul, să se poată întoarce acasă iertată sau vindecată sau poate doar mai ușoară.

• 

E rândul meu să mă îndrept spre monument și parcă îl văd din ce în ce mai mare. Nu îmi mai pare un simplu țăruș cu o cruce în vârf, ci parcă e un adevărat altar. Un izvor al speranței și al iertării, al dorințelor și al viselor împlinite, al împăcării cu sine și al încrederii că totul are o rezolvare. Inainte să îmi las pietricica la baza crucii citesc câteva dintre mesajele scrise pe pietrele aduse aici. Sute de gânduri frumoase, de încurajare, de bine, de iertare. Asta e scopul drumului: să scoți la suprafață ce e frumos și bun în tine. Si, deși e evident că trebuie să faci asta singur, e clar că nu ai putea să reușești fără ajutorul celorlalți. Imi las piatra jos cu un alt gând decât cel pe care l-am avut când am luat-o de acasă. Se pare că motivul pentru care sunt pe Camino e cu totul altul decât am crezut.

• 

Ne întoarcem în sat exact la timp pentru a admira apusul peste dealuri. Luăm cina cu alți 5 pelerini din Canada, Germania si Noua Zeelanda, pe care fetele deja i-au mai întâlnit în divesre momente ale drumului. Nu, nu vin încă la culcare, mai dau o tură prin sat, să mă mai bucur de liniște. Good night!

Intr-adevăr mă bucur tare, dar nu chiar de liniște. Imediat ce mă îndepărtez de primele două albergues, aud cunoscutele acorduri de flamenco, care mi-au răsunat în minte toată ziua. Intru în curtea de unde se aud și desigur că dau peste tipul de dimineață, înconjurat de vreo 5 admiratori. Hola, peregrino. Da, da, ne-am întâlnit în El Ganso, dar nu m-am îndurat să te întrerup atunci. Ești o încantare pentru corazón. Nu esti spaniol, nu? Ah, francez. Mi s-a părut mie că recunosc accentul.

Ne punem toți pe cântat pentru încă vreo 30 de minute, că nu-i așa, nu putea să se încheie altfel ziua asta perfectă decât cu cântece sub clar de lună.

Măi Camino, nu știu ce credeam eu că o să găsesc aici, dar deja mi-ai depășit orice așteptare.

• 

• 

• 

• 

• 

•