16 Septembrie 2018. Foncebadón – Ponferrada. 31km.

07.00 am. Sună alarma. E beznă în cameră, presupun că toata lumea doarme. Mă dau jos din pat cât de ușor pot și aprind frontala să îmi caut trusa de baie. Văd întâmplător că patul din stânga jos e deja gol, și cel de sus. Mă uit la patul de deasupra mea, gol. Si celelalte două la fel de goale. Se pare că dorm destul de profund dacă nu am simțit când au plecat 5 oameni din cameră. Si fără dopuri de urechi. Imi strâng sacul de dormit, îmi fac bagajul, mă schimb și în 15 minute sunt în sala de mese. In cei 8 euro pe care i-am dat pentru pat intră și micul dejun: pâine prăjită cu unt și miere, biscuiți cu nutella, ceai și cafea. Nu e mult, dar e exact ce trebuie. Gracias, hasta luego!

Satul e pustiu și încă acoperit de o benza și o liniște care în alte condiții mi-ar fi provocat ceva teamă, dar deja simt că încep să uit senzatia asta pe aici. Știu drumul către Cruz del Ferro așa că înaintez fericită și mă bucur de răcoare și de răsărit. Nu mă intersectez cu nimeni timp de 30 de minute, iar explicația o aflu când ajung în varf. Evident că toată lumea e deja aici. Se pare că are o semnificație aparte să îți lași povara la cruce când răsare soarele. Poate că are, da, dar tot cred că am făcut bine că am venit de ieri. Am avut momentul doar pentru mine, și nu a trebuit să îl împart cu alte câteva zeci de pelerini.

Mă salut cu toți cei pe care i-am cunoscut ieri, ne urăm Buen camino și de aici fiecare își vede de drumul său.

Dau peste un donativo, dar încă mai am energie de la mierea de dimineață așa că zic pas. Stai, ce scrie pe indicatorul ăla? Romania, Predeal, 2562km. Say whaat? No way, abia am ajuns, nici nu mă gândesc să mă întorc. Asta trebuie pozată. Hai că aștept, trebuie să apară cineva. Văd că se apropie un nene, zici că-i Sean Connery, și o tanti cât jumate din el, parcă-i un mic elf. Hi, îmi faceți o poză, vă rog? Da, da, sunt din România, și mi se pare foarte tare că am întâlnit semnul asta aici, în vârf de deal. Voi? Din State, e evident. Nu, nu am ajuns încă pe acolo. Ah, am accent bun? Haha, ăsta e talentul românilor, limbile străine sună fain din gura noastră. Eu, Roxana. Hi, Sean, hi Elf. Nu stiu până unde merg azi, dar desigur că nu mă deranjează compania. Ni se alătură și o frumusețe de rusoaică și pornim cu toții la drum.

Din vorbă în vorbă aflu că Sean Connery și Elf-ul au început drumul din Saint Jean, în Franța, dar s-au cunoscut abia prin Pamplona, rusoaica a pornit din Leon. Sean îl face pentru a treia oară, de fiecare dată din alt motiv. De data asta îl face în locul prietenului său bolnav de cancer în ultimul stadiu. Iși dorea tare mult să ajunga el pe Camino dar boala l-a împiedicat așa că Sean s-a oferit să îl facă pentru el. I-a ținut pietricica lângă inimă mai mult de 500km și a așezat-o frumos la baza Crucii în dimineața asta. Nu pentru vindecare, nu asta e scopul. Stie că deja nu mai există vindecare pentru prietenul lui. Se roagă doar să aibă o moarte căt mai ușoară și fără durere. Asta e înfricoșător: boala, suferința, nu moartea în sine. E copleșitor când afli motivele pentru care oamenii decid să își pună viața on hold pentru o perioadă, și să plece pur și simplu să se găsească pe ei. Iar când auzi că fac asta pentru alții, e cu atât mai înduioșător.

O dăm dintr-una într-alta și vorbim despre orice în grupul nostru pestriț. De la Arctic Monkeys și Nikki Minaj la Hagi și Halep, de la spionii ruși la Trump și Putin, de la spiritualitate până la religie și la razboaiele duse în numele ei. Trecem prin sate abandonate, traversăm păduri, urcăm dealuri doar ca să dăm piept cu cea mai lungă coborare de nivel din întreg Camino-ul. La baza ei e Molinaseca, o drăgălășenie de pueblo rupt din povești, unde se opresc pelerinii să își răcorească picioarele obosite în râul de munte. Străzile și casele de piatră sunt colorate de un curcubeu de flori, și tot centru e plin de pelerini care mișună haotic în căutare de cazare.

Ar fi frumos de rămas aici, dar e abia ora 12. Elf-ul decide să se oprească pentru azi dar eu, rusoaica și Sean Connery continuăm drumul, nu înainte de a ne încărca bateriile cu câte un bocadillo și un gin tonic cu gheață, evident.

Peisajul care ne însoteste în cei aproape 8km până în Ponferrada e destul de monoton. O zonă mai mult industrială, dar asta nu face decât să ne bucure că am decis să îl parcurgem azi. La intrarea în Ponferrada ne despărțim. Sean Connery se întâlnește cu sotia aici. E și ea venită, dar face drumul cu microbuzul, cu un grup de prieteni. Sunt o gașcă de vreo 20 de omuleți, dintre care doar Sean face Camino pe jos, restul cu mașina. Cu atât mai mult respect for the old man. It was great sharing today with you, guys! Wish you all the best! Buen camino!

E aproape ora 16 așa că îmi găsesc destul de greu un pat într-un hostel. Si evident, e cel de sus. No pasa nada. De data asta împart camera cu 7 puști germani, deloc comunicativi. Incerc să schimb trei vorbe cu ei, dar primesc răspuns doar de la unul ceva mai îndrăzneț. Aflu că e a doua oară pe Camino. Că l-a început acum 8 ani în Saint-Jean, în Franta, dar că a trebuit să îl întrerupă după nici o săptămână în Logroño din cauza unei accidentări tare urâte la picior, care l-a obligat să poarte ghips aproape 6 luni. Acum a revenit și a reluat drumul exact din acelasi loc unde l-a abandonat acum 8 ani. Si are același pașaport. Ce tare, să ai prima ștampilă în 2010 și ultima în 2018.

După o plimbare prin oraș, de data asta iau cina singură și îmi fac de cap cu o paella imensă și cu două pahare de vino tinto. Așa, ca să adorm repede să vină mai repede ziua de maine.

Molinaseca

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *