17 Septembrie 2018. Ponferrada – Villafranca del Bierzo. 28km.
07.00 am. Iar sunt singură în cameră când mă trezesc. Unde s-or grăbi toți oamenii aștia, măi frate? Aceeași rutină de ieri și la 7.20 ies din cameră. Dau cu nasul de rusoaica de ieri. Neata! Ai stat aici? Cat de tare! Da, doar aici am găsit și eu. Da, normal că nu mă deranjează să mergem împreună.
Scăpăm de zona industrială a orașului și ne oprim pentru cafea și ceva de mâncare în primul sat care ne iese în cale. Așa ceva…care erau șansele? Hola de nuevo! Da, ne-am întâlnit acum 2 zile, dar nu ți-am reținut numele, iartă-mă. Bună, David, din Franța. Și chitara? Da, evident că vrem să ne cânți, dacă nu te deranjează. Nu îți e greu să o cari după tine? E singurul lucru de care ai nevoie în călătoria asta. Muzica. Te înțeleg perfect. De unde ai început? San Jean? Nu, din Paris? Nu e cam departe? 1400km până aici în 2 luni și un pic? Incredibil. Doar tu și chitara. Este grozav ce faci. Aflăm apoi că lucrează în armată și că e delegat în Afganistan. Lucrează 2 ani in continuu și are apoi 3 luni libere, timp în care e musai să își încarce bateriile, să fugă de tot și să uite de toate. Singurul mod de a face asta e să vină pe Camino, doar el și chitara lui. Doar aici își găsește pacea.
Mai mergem o bucată de drum împreună, timp în care aflu că cel mai bine de ajuns în Santiago ar fi duminica, până în ora 12. Atunci are loc o ceremonie specială la Catedrală și e o experiență deosebită. Hm…deja mi s-a aprins un beculeț. Până în Santiago mai sunt cam 230km. Azi e luni. Plănuiam să ajung marțea viitoare, pe 25 și să mă duc pe 26 în Finisterre cu autobuzul. Deja am cazarea luată acolo. Ar însemna să ajung în Santiago cu 2 zile mai devreme decât planificat. In primii 75km până aici am avut un ritm foarte bun și, sper că nu cobesc, dar tălpile mele arată impecabil, nicio bătătură, nicio bășică. Aș zice că e destul de fezabil.
Cu părere de rau, David rămâne în urmă, scuzându-se că nu poate ține pasul cu noi. Dude, tu nu ții pasul cu noi? După 1400km? Hm…nu știu exact care nu ține pasul cu care. Buen camino, peregrino! Sper să ne mai încânți cât de curând.
Rămân din nou doar cu rusoaica și ne dăm seama că nimic nu e întâmplător. Exact în ziua în care eu finalizam divorțul, își pierdea și ea soțul dar într-un mod mult mai dureros și mai tragic decât în cazul meu. De asta a venit pe Camino acum, după 3 ani. E momentul să își refacă viața, să se regăsească pe ea și să își găsească puterea să lase trecutul în urmă și să înceapă să viseze la un viitor frumos. Cine știe, poate că, fără să știu, de asta sunt și eu aici… și poate că de asta a trebuit să mă revad azi cu ea, să îmi dau seama de lucrul ăsta.
Trecem de semnul care ne indică 220km până în Santiago. Easy peasy, o nimica toată. Ne dăm seama că de ceva timp suntem singure pe stradă. It makes sens, e ora prânzului și nu doar că oamenii își fac siesta, dar soarele arde incredibil așa că e normal să te ferești de el. Nu apuc să îmi închei gândul că auzim în spatele nostru un zgomot de băț care lovește sacadat asfaltul. Țac, țac țac. Ne uităm în spate și e chiar el, Sean Connery. Cat de tare!!! Ne bucură maxim revederea și parcă altfel trece timpul în trei.
In jurul orei 14 ajungem în Villafranca del Bierzo și ne despărțim din nou, parcă cu un deja vu de ieri. El urmează să se întâlnească cu soția și prietenii, rusoaica deja are cazarea rezervată. Eu rămân singură și mă plimb prin satul cochet în căutare de cazare. Heaven…I,m in heaven…And my heart beats so that I can hardly speak….Wait, cântă vocile din capul meu sau chiar se aude asta? Ha, aparent, chiar se aude Ella Fitzgerald de la o terasă ascunsă bine…cat de tare…cineva îmi citește gândurile.
Ajung la un hostel mai mult vilă ca pe la noi unde au o camera single, cu baie. E un pic mai scumpă decat un pat într-un hostel, 30 de euro, but what the heck. Hai că merit o seara de răsfăț. O cameră și un duș doar pentru mine. Heaven…I,m in heaven…
După ce mă lăfăi 20 de minute sub duș și îmi spal hainele purtate, ies la plimbare. E grozav satul ăsta, e tot în pantă, urci cobori, urci cobori. După vreo oră de explorat, mă întâlnesc din nou cu David care tocmai ce a ajuns și își caută cazarea. Văzându-l îmi aduc aminte că ultima dată când am mâncat a fost în urma cu vreo 9 ore si 30km. Se cere o cină cât mai repede. Mă întorc la teresa unde m-a întâmpinat Ella mai devreme și iau cina în cea mai selectă companie. O lasagna și două pahare de sangria intră perfect cu La vie en rose, Fly me to the moon și What a wonderful world.
Pe la 20 sunt deja înapoi în cameră, echipată de somn și culcușită în patul imens, tot doar pentru mine. Zapez un pic și dau peste Anatomia lui Grey. Ehe… e sezonul al doilea, ala mișto de tot, cand moare Denny… Mai bine sting și mă culc, că sigur mă prinde și iar pierd vremea degeaba. In plus, mâine e zi grea. O să urc pe munte, o urcare de 1200m în altitudine, so…mai bine să fiu odihnită.
