18 Septembrie 2018. Villafranca del Bierzo – Liñares. 33km.

E 05.15.am. In sfârșit, plec și eu ca un pelerin normal, nu mai plec ultima, ca puturoșii. Hai, Rox, animo! O să fie o zi lungă…și fierbinte…

Orașul e foarte bine iluminat așa că nu am nicio problemă în a ma orienta. Parcă e și mai frumos așa pustiu și liniștit. Mă intersectez cu alți doi pelerini, ne salutăm și îi las să mă depășească. Stiu că odată ce ieșim din oraș se intră în pădure și aș prefera să fie ei primii care să spargă întunericul. Stâlpii de iluminat încep să se rărească pe măsură ce orașul rămâne din ce în ce mai în urmă. Trec de indicatorul care marchează ieșirea din oraș și în lumina slabă a frontalei îmi pare că văd o siluetă familiară. Dar nu, nu are cum să fie…Deși pălăria seamănă, și bățul, și geaca…de la distanța asta aș zice că e Sean Connery. Heey, Sean, good morning! So happy to see you again! Da, da, știu că azi e mult de urcat pe munte și am zis să încep mai devreme (yeah, right, poate dacă spun varianta asta de mai multe ori o să ajung și eu să o cred).

După ce traversăm o mică porțiune de pădure ieșim pe șoseaua principală, un fel de DN1A, porțiunea dintre Cheia și Brașov. Avem de mers 8km numai pe o șosea în serpentine, fără niciun centimetru de trotuar . De asta a preferat Sean să plece cu noaptea în cap, ca să evite traficul de mai târziu. Cei doi pelerini cu care mă intersectasem la ieșierea din oraș sunt cu mult în fața noastră așa că acum nu suntem decat doua luminițe care șerpuiesc într-o mare de întuneric. Doamne, ce bine că te-am întâlnit, Sean. Drumul ăsta ar fi fost tare creepy de facut singură.

Nu îmi dau seama când trece o oră jumate. Imi este atât de drag bătrânelul ăsta haios și reușește să mi se bage în suflet atât de repede. Incepem să vorbim despre viețile noastre, despre ce ne-a adus aici, de suferințe și de bucurii, despre cât avem de învățat din tot ce nu ne omoară și despre cât de puternici trebuie să ieșim din fiecare luptă pierdută. Omul are cea mai fericită căsnicie de 43 de ani, are 3 fete de la care a primit 5 nepoate și un nepot. Pentru el femeia este întruchiparea divinității pe pământ și trebuie tratată ca atare. Așa și-a educat fetele, așa își educă nepoatele și așa mă educă și pe mine acum. Well, Sir Connery, ce spui tu sună grozav, dar la noi, în Românica, mentalitatea e un pic diferită. Femeia nu este atât de idolatrizată, dimpotrivă, din păcate. Da, știu că schimbarea trebuie să vină din mine, și că până nu mă văd eu așa nu pot să mă aștept să mă vadă ceilalți, dar …este mai greu de pus în practică. Da, da, puțin câte puțin. Open my heart? E deja deschisă . Ba e, serios. Eh, nu știu de ce crezi asta. Sunt super outgoing, și extrovertita și vorbesc non-stop, in caz că nu ai observat deja in ultimele 2 ore, hehe. Nu la asta te refereai? Mno, am și eu o varstă, evident că sunt și multe răni acolo, dar sunt de mult cicatrizate. Tu crezi că nu sunt încă? Ba sunt…sau…n-or fi…Nu știu ce să zic. Da, da, promit că o să mă gândesc mult la tot ce mi-ai spus… și da, promit ca o să încep să îmi deschid inima, whatever that means.

Stii, auzisem de Camino Angels, oamenii ăia care îți apar exact când ai nevoie mai mare de ei, să îți dea o gură de apă, să te îndrume pe calea ce bună. Sir Sean Connery, e un motiv clar pentru care mi-ai ieșit mătăluță în cale: cu cât înaintez mai tare în întunericul de afară, cu atât parcă începe să se facă lumină în gândurile mele.

E aproape 7.30 și găsim un bar deschis pe marginea șoselei. Mă lași să îți fac cinste cu o cafea și un zumo de naranja? Haha, eram sigură că nu. Bine, accept cu drag să îmi faci tu mie. Hei, uite Elf-ul ! Ce supriză! Ai ajuns acum 10 minute? Probabil ai plecat doar puțin înaintea noastră.

• 

Ne punem din nou pe drum și, exact când se luminează de ziuă, reușim să scăpăm de șosea, lăsând-o pe toata biciclistilor. Abia acum încep să văd mesajele lăsate de pelerini pe diverse marcaje, pietre, copaci: You beautify this world, Parar. Observar. Respirar. Chiar că e momentul să respir. Ajungem în Las Herreiras în jurul orei 10 și suntem întâmpinați de un copac al viselor. Un copac în care pelerinii își scriu dorintele pe o hârtie și o agață de crengi. De aici avem numai de urcat așa că facem o pauză mai lungă și luăm și micul dejun cu ocazia asta.

Odată bateriile încărcate, începem urcarea. 40 de minute urcăm numai prin pădure. Deja încep să mă treacă toate căldurile având în vedere că sunt înfofolită din cap până în picioare să nu mi se vadă urmele de unde s-au ospătat colegii mei de saltea azi noapte. Thank God că măcar e umbră. Ajungem în La Faba și facem un mic popas să ne umplem sticlele și să ne odihnim oasele. Gata, am scăpat de pădure? Nu, nu, încă nu îmi e cald, sunt ok așa. Fuck…de acum o să urcăm doar pe creastă, cu soarele de ora 12 în cap. Vai de sănătatea mea, saună îmi scrie în frunte.

Sunt înconjurată de atâta frumos, încât uit că sunt nedormită de 30 de ore și aproape nici nu mai simt bluza udă care îmi lipește și mai tare rucsacul de spate. Mergem toți 3 într-o liniște totală, fiecare respectând nevoia de intimitate a celorlalți, fără să fie cerută. Facem pauze din când în când să admirăm peisajul, să facem poze, să mâncăm un biscuite sau pur și simplu să respirăm aerul curat. Ne luăm la revedere de la Castilla y Leon și intrăm în Galicia. Deja simt că mă sufoc și nu mai pot înainta în halul ăsta așa că profit de pauză să îmi mai dau jos din straturi. Asta e, observă cineva ceva, dorm în pădure, unde o fi. Nu pot să mai urc în 40 de grade cu tot șifonierul pe mine. Văd că nu zice nimeni nimic. Or sunt ei prea cu bun simț, ori nu sunt bubele așa vizibile cum le credeam eu.

In jurul orei 14 ajungem în O’Cebreiro, la 1330m. Parcarea bisericii e full de autocare și străzile satului sunt inundate de gălăgia a sute de turiști. Facem o scurtă oprire în biserică să ne ștampilăm pașapoartele și să ne răcorim. Sean se reunește cu soția și gașca de amici și ne invită să bem un gin tonic cu toții, să sărbătorim ascensiunea. O oră mai târziu ne spunem din nou Good bye, pentru a câta oară, oare? Nu știu de ce, dar am un feeling că de data asta e ultima. Mulțumesc pentru tot, my Camino Angel.

Deși un pueblo absolut de vis, O’Cebreiro e mult prea plin de turiști pentru gustul meu așa că mai merg încă 4km până în Liñares. In jurul orei 16 ajung în așa zisul sat: două albergues, o casă și un depozit de god-knows-what-că-e-încuiat, uitate toate între două dealuri. Din fericire mai au un pat liber, și chiar unul jos. Al meu e. După un duș lung parcă aș vrea să mănânc ceva dar…well…ia mancare, Roxănico, de unde nu e. Noroc că mai am vreo 3 magdalene în rucsac de zilele trecute și le devorez de parcă ar fi KFC, nu alta. Mai trag de ochi răsfoind o carte până pe la 20.00 când mi se tie de tot firul. E și normal, după aproape 40 de ore fără somn. E fascinant cum uiți de oboseală, de foame, sete sau durere când ești înconjurat de atâta liniște și frumos.

• 

• 

•