19 Septembrie 2018. Liñares- Sarria. 39km.

06.30. De data asta mă trezesc înainte să sune alarma. Se pare că mi-au ajuns 10 ore de somn. Măcar acum nu mai ies ultima din cameră. Din 12 câți eram aseară, mai suntem 4, dar ceilalți 3 nu par să se grăbeasca așa că nu stau după ei și la 6.50 sunt afară.

Deja nu mă mai afectează bezna de afară, mi se pare chiar normal să merg prima oră prin întuneric. După 5 minute de mers pe șosea săgeata mă obligă să intru în pădure. Oook…, am mai mers eu prin întuneric și zilele trecute, dar ori prin orașe, ori cu cineva. De data asta sunt singură cuc, în pădure, într-o beznă totală. Hm…parcă aș sta să îi aștept pe ceilalți 3 din cameră. Probabil că nu le trebuie mai mult de 20 de minute să mă ajungă din urmă. Serios? Preferi să stai în beznă în pădure 20 de minute decât să mergi în beznă în pădure 20 de minute? Mda, așa mă gândeam și eu.

Nu, Rox, nu îți tremură genunchii, doar ți se pare! Hai, hai că poți. Step by step…oh, baby, gonna get to Santiaagoo!! Hai, lasă cântatul că poate trezești vreun balaur pe aici. Începe să se ridice ceața printre copaci și asta creează o priveliște destul de sumbră. Noroc că frontala nu bate foarte departe și nu am o perspectivă mai largă. Hai, Rox, Blair Witch Project e doar un film… sau parcă așa se dovedise, nu? Doamne, ce liniște e, credeam că vorba aia că îți poți auzi gândurile nu e pe bune, dar chiar mi se pare că le aud. Sau poate chiar vorbesc eu cu voce tare? Mă opresc pentru o clipă într-un luminiș și mă uit în sus. Se văd stelele printre crengile rare ale copacilor. Imi amintesc cum se vedeau stelele în deșert, când eram în Mongolia. Doamne, ce minunăție. Haha, și îmi era așa de frică să ies noaptea din iurtă că îl trezeam pe Marius să vină cu mine la budă. Well, my friend, you’d be so proud of me now. Singură în pădure, în liniștea asta neagră. Doar eu si gândurile mele. E dubios că începe să îmi placă? Nu știu de ce, dar mă simt în siguranță. Simt că nu se poate întampla nimic rău aici si acum. Zâmbesc și merg mai departe. Ies din pădure și mă intersectez din nou cu soșeaua. O bună bucată de vreme merg în paralel cu ea. Incepe să mijească de zi și văd undeva în depărtare un grup de vreo 5 pelerini. Voi unde erați când aveam nevoie de voi? Sau…probabil că tocmai, nu aveam nevoie de voi….

• 

Soarele e deja sus pe cer cand ajung în primul sat unde mă și opresc pentru o cafea și un zumo de naranja. Plec mai departe și pe drum am parte de un regal: merg deasupra norilor. Sunt la peste 1200m altitudine și asta îmi permite să văd cum se ridică ceața peste sate. Doamne, ce spectacol. După 2 ore de mers prin paradisul asta ajung în Triacastella, teoretic următoarea cazare în planul meu inițial. Yeah, right, e ora 11, ziua abia începe. Rămân pentru un bocadillo și îmi văd mai departe de drum.

Haha, ia uite de cine dau eu aici. De fetele mele din Foncebadon, OldMonica și FatMonica. Rămâneți aici până mâine? Nu, eu o să mai merg, că e prea devreme să mă așez. Nu cred că ajung până în Sarria, văd cum mă mișc. Da, știu că sunt două variante. E frumoasă tare abația Samos, nu? Da, așa am auzit și eu. O să vad ce traseu aleg, încă nu m-am gândit. Probabil că pe Samos. Mă bucur maxim că v-am revăzut. Buen camino!

• 

E 12 și mă pun din nou pe drum de parcă acum îmi încep ziua. Ajung la bifurcație: aproape 20km pe varianta Samos, 13km pe San Xil. Hmm, decisions, decisions. Am citit că deși varianta pe San Xil e mai scurtă, e mai grea. E mult mai frumoasă dar are multe porțiuni de urcare. Varianta Samos e mai lungă dar se merge doar în paralel cu șoseaua. E frumos traseul, dar e destul de borring și plin de mașini. Majoritatea pelerinilor îl aleg pe ăsta pentru a vizita mânăstirea Samos. Mda, arată grozav în poze. Hai că merg pe aici. Fac 10 pași în direcția asta, dar parcă mă reține ceva. Văd zeci de pelerini în fața mea, în grupuri grupuri…și ideea asta de mers pe șosea nu îmi place deloc. Mă uit în spate, alte grupuri vin și se îndreaptă în aceeași direcție. Absolut nimeni pe varianta San Xil. Măi să fie…așa rău să fie? Șosea versus pădure. Aglomerație versus liniște. Mânăstire versus verde. Ok, deczie luată. San Xil it is.

Fac stânga împrejur și o pornesc pe drumul nedorit de nimeni. Si bine fac. Dacă nu aș vedea săgețile aș crede că am greșit drumul pentru că două ore nu mă intersectez cu nimeni. Cu nimeni! Așa că am tot verdele ăsta doar pentru mine. Liniștea e întreruptă în mod constant de niște păsări tare certărețe care se iau de mine că le încalc teritoriul. Hai, nu vă ambalați, că e destul pentru toate. In timp ce urc prin pădure încep să trec în revistă tot ce am trăit de când am plecat din Astorga și mă tot gândesc la discuția de ieri cu Sean Connery și la sfatul lui suprem to open my heart. Ajung în vârf și mă așez pe o piatră să îmi trag puțin sufletul. Nu cred așa ceva. Incep și pietrele să vorbescă cu mine? Dar ce e asta, o conspirație?? Abrete corazon. Frumos, nu am ce zice, mi-am ales perfect locul pentru pauza.

Ajung în Sarria puțin după ora 16 și mă duc direct la cazare. Din Sarria începe să să aglomereze foarte tare. Sunt mulți pelerini care fac doar ultimii 100km din drum și asta e punctul de începere. Stiam asta așa că mi-am găsit cazare pe Booking acum 2h. Nu pot să fiu în Galicia și să nu încerc faimosul caldo gallego – un fel de supă de varză cu fasole boabe…mult mai delicioasă decât sună. Nu mă mai pot abține până ajung în Santiago și îmi iau și o tartă Santiago la desert, ca să sărbătoresc cumva ziua de azi. O fi fost ea cea mai lungă, dar categoric a fost și cea mai faină de până acum.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

•