21 Septembrie 2018. Palas del Rei – Arzúa. 33km.
E vineri. Mai am 70km. Oricum i-aș combina, tot ajung până duminică la 12 în Santiago. După ziua de ieri, mi se pare că aș ajunge și azi, dacă mi-aș pune mintea. Dar nu mi-o pun. Dimpotrivă. Azi e zi de relaxare, azi o las mai ușor că se cam cere. Uite, pot să îmi rezerv de acum un pat în Arzúa, just to make sure. 30km sună perfect.
Beau cafeaua și sucul de portocale în Palas del Rei și plec de aici un pic după ora 8. E prima oară când plec pe lumină. Ha, ha, Rua Roxan…s-au mișcat repede să boteze o stradă cu numele meu. Mamă, mamă, ce nori se văd. Astăzi sigur nu mai scap de ploaie. Prea am avut super vreme toate zilele astea. Cică e cel mai călduros Septembrie din ultimii ani în Spania. Bueno, mai e și după sufletul călătorului…
Ajung în Melide în jur 11. Cică e musai să mănânc pulpo gallego aici, am înțeles că e cea mai bună caracatiță din lume. Nu îmi e foarte foame dar hai să văd dacă e deschis pe undeva. Incerc în două restaurante, dar se pare că toate deschid la 12. Momentan sunt deschise doar barurile și pot să iau micul dejun. O iau ca pe un semn că nu e cazul de pauză încă.
Cred că norii aștia i-au cam speriat pe pelerini, că îmi pare drumul ceva mai liber. Sau poate e așa doar că am plecat eu mai târziu decât de obicei. Either way, e super fain. Găsesc o poieniță și, cu riscul că o să începă ploaia, nu mă pot abține să mă întind puțin pe iarbă. E așa de liniște și bine aici că puținul se transformă într-o oră. Ei, aș, dar unde-i graba? Realizez că s-a dus deja prima săptămână pe Camino. 250km care m-au purtat pe asfalt și iarbă, pe pământ și pietre, prin orașe cochete sau sate părăsite și uitate de lume, prin câmpuri de un verde ireal și pe dealuri a căror priveliște te lasă fără suflu, prin liniștea pădurilor unde nu auzi decât sunetul pașilor tăi, în care frunzele îți zâmbesc și pietrele îți vorbesc, cu râuri care îți cântă și păsări care te ceartă că mergi prea repede în loc să stai de vorbă cu ele. Am dat de oameni frumoși și veseli, oameni puternici și visători, luptători și încrezători în ei și în lumea din jurul lor. Oameni cu respect și dragoste pentru ei înșiși, pentru ceilalți, pentru natură și pentru viață. Imi pare că am trăit în 7 zile cât într-o viață întreagă.
Ajung în Arzúa în jurul orei 15, fericită că m-a ocolit ploaia de data asta. Imi revendic patul dintre cele 32 câte are camera. Asta e deja next level, să dorm cu 31 de oameni în cameră. It should be fun. Imi fac ritualul din fiecare seară: duș, spălat și întins hainele purtate, masat tălpi cu cremă de mentă. Doamne, tot nu pot să cred. După o săptămână și 250km încă nu am nici măcar o bășică, nicio bătătură, nimic. Probabil că șosetele magice și-au făcut datoria. Asta numesc eu o investiție bună.
Ies la plimbare prin oraș și mă întâlnesc cu 2 puștoiace pe care le remarcasem în cameră. Aflu că sunt prietene și au venit împreună din Germania, dar au un pact: nu vorbesc deloc pe drum, merge fiecare în ritmul ei și se întâlnesc seara la cazare. E și ăsta un mod de a fi singure împreună.
In timp ce iau cina mă conversez peste masă cu un francez între două vârste. E tare mândru de el pentru că simte că își atinge scopul venirii pe Camino. Este alcoolic de 20 de ani și a venit aici să scape de dependență. De 31 de zile, de când a plecat din Saint-Jean-Pied-de-Port, nu a pus alcool în gură. A trecut prin toate stările posibile de sevraj, de la furie și nervozitate la disperare, la depresie si anxietate. L-a ținut in viață doar faptul că a continuat să meargă fără oprire și că a întâlnit în calea lui numai oameni frumoși. Simte că va fi bine. Mă simt teribil de jenată de berea din fața mea și, din respect pentru lupta lui, o las neatinsă.
Minunată săptămână am avut. Dragă Santiago, am un feeling că mâine seară o să ne cunoaștem.
