22 Septembrie 2018. Arzúa – Santiago de Compostela. 41km.
06.45. Deja ies din hostel. Azi ajung în Santiago. Am zis? Am zis! Mai am 41km. Ieri am mers super lejer deci nu ar trebui să am probleme.
Așa cum e de așteptat, drumul e full de pelerini/turiști preocupați mai degrabă de vânătoarea de ștampile decât de mersul în sine, dar până la urmă, și asta e parte din farmecul lui Camino.
E gălăgie. Mare. Chiar dacă nu e nici măcar 8, e voioșie maximă pe drum. Hei, neața! Remember me? Ne-am întâlnit acum 2 zile, mi-ai dat o gură de apă și mi-ai vândut un pont în legătură cu niște purici la Hospital de la Cruz. Great to see you again! Mergem împreună vreo oră timp în care îmi confirmă că e italiancă (accentul o dăduse de gol de mult, oricum). E asistentă medicală. A început drumul din Saint Jean Pied de Port în urmă cu 750km și 35 de zile. A avut un început tare bun dar o accidentare a obligat-o să încetinească ritmul și chiar să facă pauză totală 2 zile. O bășică cât jumătate de talpă i s-a infectat în așa hal încât a trebuit să o coasă. SINGURĂ. Say what??? Ți-ai cusut singură jumătate de talpă? Da, da, am înțeles că ești asistentă medicală și că ai mai făcut asta de multe ori, dar pe pielea altora, nu pe a ta. Prin prisma jobului, a văzut atâtea la viața ei că a devenit imună la durere. Și a ei, și a celorlalți. Tocmai de asta e pe Camino, să se reconecteaze cu latura ei umană, să își amintească că viața e mult mai mult decât o încercare continuă să îi vindeci sau să îi salvezi pe ceilalți. Ca să poți face asta e obligatoriu să te vindeci și să te salvezi pe tine în primul rând. Some food for the thought…
Ne oprim pentru o cafea și un zumo de naranja la un bar și apoi ne despărțim. Ea nu vrea să ajungă azi în Santiago. E mai ieftin să rămână în Monte del Gozo și să facă mâine dimineață ultimii 5km, cât să ajungă la prima ora la Catedrală.
Parcă am un ritm mai lent decât în zilele trecute. Cred că efortul depus până acum își spune cuvântul. Poate și pentru că peisajul devine din ce în ce mai turistic. Si pentru că e foarte multă lume pe traseu: grupuri organizate cu ghid chiar, pelerini pe biciclete, multe familii cu copii, școlari în excursie. Bine, azi e și sâmbătă și unii sunt ieșiți doar la plimbare, nu e musai să fie pelerini. Oricum, nu mă grăbesc. Deja mi-am rezervat pat într-un hostel din Santiago pentru azi și mâine, așa că am scăpat de grija cazării. Pot să ajung oricât de târziu. Am timp destul să mă delectez cu versurile de la Imagine scrise pe tomberoanele de gunoi, din 100 în 100 de metri. Big kudos pentru cel care a avut ideea asta.
O lălăi mult pe drum și fac multe pauze. Sunt atât de dese barurile că nu mă pot abține să mă opresc pentru cafea cam o dată la două ore. Bueno, ori îmi priește mie drumul și arăt fabulos azi, ori spaniolii aștia sunt niște don juani și jumătate. Nu știu care e treaba dar primesc azi mai multe “hola, guapa” și bezele decât am primit în toată viața. Cum să nu iubesc eu Spania când ea mă vede așa frumoasă?
Ultimii 5km sunt urâți. Cu toate pauzele mele, mă simt teribil de obosită. E atât de cald încât îmi vine să îmi arunc rucsacul doar să nu îl mai simt lipit de spinare. Santiago 1km…ar cam trebui să am emoții, nu? Stiu că așa ar trebui, dar nu simt decât o mică dezamăgire: intrarea în oraș e cu totul altfel decât o imaginam. Bine, bănuiam eu că nu mă așteaptă nimeni cu vreo medalie să rup panglica de finish line, dar totuși… E super banală intrarea în oraș. Un indicator mic și trist pe care scrie Santiago și nimic mai mult.
Incă vreo 30 de minute urmez săgeata galbenă prin oraș și parcă începe să mă cuprindă un ușor entuziasm. Străzile sunt pline de pelerini, ori în direcția mea, ori venind din direcția opusă. Același numitor comun pe fața tuturor. Un zâmbet imens. Fericire. Ușurare. Mândrie. Imaginea unui campion. Simt un ușor regret că nu am facut și eu tot drumul. Bănuiesc că altul e sentimentul când ajungi aici după 790km. Eh, hai că am mers și eu 297km. Hm…aproape 300km în 7 zile. Am trăit experiențe minunate și am întâlnit oameni fantastici. Eu zic că merit să mă bucur de momentul ăsta la fel de tare ca oricare alt pelerin. Până la urmă nu contează că mergi 800km sau 50. Contează că decizi să ieși din zona de confort și să îți depășești limitele. Contează că îți faci curaj să îți înfrunți temerile și să îți confrunți demonii. Contează că reușești să ieși singur la lumină după ce ai înotat în întuneric. Contează că mergi 800km cu pașii prietenului tău muribund, sau că ieși învingător din lupta cu dependența și depresia, sau că reușești să îți coși singur tălpile….și inima. Cam ăsta e, de fapt, Camino… drumul tău către tine.
Trec pe lângă hostelul unde am rezervat patul dar nu mă opresc încă. Vreau să ajung mai întâi la catedrală. Deja simt că trebuie să fiu acolo. Vreau să ajung cât mai repede. E momentul meu. Il merit.
Trec prin centrul istoric al orașului și deja mă îndrăgostesc de el. Ce bine că am mâine o zi întreagă să îl descopăr din scoarță în scoarță. Imi aud deja inima cum îmi bate din ce în ce mai tare pe măsură ce-mi fac loc cu grijă prin mulțimea de oameni care se perindă pe drumul spre Catedrală. Incă doi pași și am ajuns.
Praza de Obradoiro e plină. Doamne, zici că e începutul din Love Actually, nu cred că am mai văzut vreodată atâta fericire pe centimetru pătrat. Țipete de victorie, îmbrățișări, lacrimi de fericire, pelerini care s-au cunoscut pe drum și se bucură acum de revedere. Oameni frumoși. Oameni fericiți. Oameni vindecați. Oameni mândri că sunt aici. Oameni mai ușori decât erau când au plecat de acasă. Și eu sunt unul dintre acești oameni. Și eu sunt mândră, și fericită, și frumoasă.
Mă întorc cu fața către catedrală și uit de tot. Uit de tot chinul, toată căldura și setea, toată durerea din picioare și din umeri și doar mă bucur… Las sentimentul ăsta de fericire și de mulțumire să mă învăluie în întregime. Sunt aici, sunt sănătoasă, sunt puternică, sunt curajoasă, soy una peregrina!
