24 Septembrie 2018. Santiago de Compostela – Vilaserío. 34km
07.30. Imi era atât de dor de întunericul dimineții. Santiago pare un oraș diferit acum, e tacut si timid, ca un actor care a iesit de sub lumina reflectoarelor si acum poate fi el insusi. Chiar înainte de ieșirea din oraș găsesc o cafenea deschisă. Perfect, iau aici micul dejun: cortado, zumo de naranja și un croissant proaspăt. Schimb zâmbete cu alți doi pelerini de la masa vecină, ne urăm buen camino și plec înaintea lor.
Finaly, sunt înapoi unde mă simt cel mai bine: în natură! Ce dor imi era dor de verde. Ce o să mă fac după ce ajung și în Muxia? Deja mă apucă tristețea. Rox, revino-ti, hai că mai ai câteva zile până atunci. Asa cum e de așteptat, drumul este foarte liber. Majoritatea pelerinilor se opresc în Santiago sau optează să vină cu autobuzul până în Finisterre sau Muxia, așa cum plănuisem și eu inițial. Lasa ca s-a potrivit perfect asa. Ajung în capătul dealului care mă scoate din oraș și arunc o ultimă privire către catedrală. Aici e cel mai bun punct de belvedere. Hasta pronto, Santiago! Ne revedem vineri!
După vreo două ore de mers mă opresc lângă un izvor să îmi umplu sticla cu apă și să mă odihnesc puțin. In doar câteva clipe se opresc lângă mine doi bicicliști, super gălăgioși și veseli, el 53, ea 54. Nici nu trebuie să îi întreb ceva că se pun să îmi povestească că au plecat pe 15 august din Amsterdam și azi ajung în Finisterre. Au pedalat mai mult de 3000km în 6 săptămâni. Au avut parte de o grămadă de peripeții pe drum, accidentări, probleme tehnice, pene de cauciuc, au pedalat pe ploi torențiale și pe caniculă, pe șosea, prin păduri și pe munți. Au fost multe momente în care nu voiau decât să arunce biclele și să se întoarcă acasă. Dar au trecut peste toate împreună….pentru că sunt împreună. Așa cum sunt de 30 de ani. Deci…se poate și așa? Așadar chiar există și cupluri fericite, care merg pe același drum și pedalează în acceași direcție, au încredere unul în altul, se sprijină unul pe celălalt și nu renunță pentru nimic în lume, oricât de greu ar fi. Faith in love – restored!
Așa au trezit omuleții aștia doi romantismul în mine că încep să merg prin pădure cântând cât pot eu de tare Premonición de la Bisbal…tot albumul, nu melodia. Ce ți-e și cu dragostea asta…Imi dau seama că nu am trecut prin niciun pueblo și nu am întălnit niciun donativo de când am plecat din Santiago…Nu îmi trebuie nimic acum, dar note to self: Rox, să te organizezi mai bine zilele astea că e mult mai pustiu drumul de aici.
Ajung în Negreira puțin înainte de prânz. Teoretic, aici se oprește etapa de azi, dupa 21km. Saau, aș mai putea merge încă 13km până în următoul sat, Vilaserio. Mă uit pe harta. Nu mai apare absolut nimic până acolo. Ar fi bine să iau aici prânzul, just to make sure. Mă așteaptă încă vreo 3 ore de mers așa că intră acum un menu del peregrino cu de toate, plus nelipsita bere și cafea. Pentru 6 euro, e aproape pomană. Am un déjà vu: îmi schimb din nou zâmbete cu pelerinii de azi de dimineață, din cafenea. Parcă plecasem înaintea voastră cum ați ajuns înaintea mea? Nici nu mi-am dat seama când m-au depășit. Vreo 45 de minute îmi sunt de ajuns să îmi recapăt puterile și o iau din nou din loc.
Iar liniște, iar singurătate, iar verde. Doamne, ce bine e să nu ai nicio grijă, să nu te gândești la nimic, nici la ieri nici la mâine, nici la ce ai sau ce îți lipsește, să uiți de problemele de la job și de orice alte surse de stress și nervi. Stiu că în curând se va termina drumul și mă voi întoarce în agitația mea zilnică, în Bucureștiul ăla mult prea poluat și aglomerat, și voi reveni la normalitate…sau, în fine, ce credeam eu că e normalitatea până acum. Acum mi se pare că mă scald în cea mai pură normalitate: un loc unde mă simt în siguranță, unde sunt înconjurată de frumos și liniște, unde mă simt puternică și curajoasă, încrezătoare în mine și în oameni. Oare voi putea aduce normalitatea asta cu mine acasă?
Ajung în Vilaserío în jurul orei 17. Din nou, pe hartă apare ca pueblo, de fapt sunt 2 case și 2 albergues răsărite la un capăt de pădure. Am noroc și găsesc un pat în primul albergue în care intru. Stiam că nu e cazul să mai am emoții. După ritualul clasic, duș, spălat și întins de haine, masat tălpile cu cremă cu mentă, ies în curte să mă mai bucur de ultimele raze de soare. Hola, da, o să vreau un menu del peregrino, dar mai târziu puțin. Momentan, doar vino tinto. Mă întind pe două scaune și mă las mângâiată de soare în timp ce savurez vinul. Nu apuc să mă înstalez bine că sunt escaladată de o mâță tigrată, pe cât de frumoasă, pe atât de tupeistă. Să nu îi dau în bună că nu mai scap de ea? Eh, well, prea târziu. Pisi, rămâne între noi, da? Dacă afla Veta că am înșelat-o nu mai am viață cu ea un an de acum în colo. Vetis…tare îmi e dor de ea. Cum era de așteptat, nu mai scap de Pisi până intru în albergue așa că sunt nevoită să împart menu del peregrino cu ea. Vrei paste? Bravo, ia d’aici. Friptură vrei? Eh, normal că vrei, doar nu oi fi fraieră. Vrei și vin, drăguță? Nu? Ce bine, more for me. Se lasă bine frigul afară așa că eu intru în alberque. Vii? Nu ai voie…nasol, asta e, hasta mañana!
Dau să urc în cameră dar aud un voios Oye, peregirna! Hey, hola de nuevo. Pentru a treia oară pe ziua de azi. Da, corect, dacă tot am început ziua împreună în cafenea, am putea să o și terminăm cu o bere. Mă așez la vorbe cu cei doi pelerini întâlniți de câteva ori azi. Mă amuză în gând asemanarea lor cu Jeremy Irons și Harison Ford. De unde ați început drumul? Hm..cum, Viena? Când, acum un an, haha? Acum 12 ani? Serios, cum așa? In 2006 ați plecat din Viena și ați mers timp de 14 zile. De atunci, în fiecare an reluați traseul exact din punctul unde l-ați lăsat în anul precedent. V-au trebuit 12 ani să ajungeți aici și mai aveți 2 zile până o să vedeți apusul la capătul lumii. Doamne, sunteți un munte de răbdare voi doi. Ba sunteți! Pentru mine, clar, ăsta nu e un punct forte. Când îmi place ceva foarte mult, am impulsul ăsta disperat de a ajunge cât mai repede la final. Da, da, una dintre superputerile mele e că pot citi o carte întreagă într-o noapte, sau pot vedea 3 sezoane din Game of Thrones într-un weekend, sau pot mânca singură un tort întreg în 10 minute. Haha, vezi, v-am zis eu. Waw, sunteți niște eroi pentru mine. Nu, nu cred că mai intră și a doua bere la mine, după cele 2 pahare de vin de la cină. Mă bucur tare că v-am cunoscut și vă mulțumesc mult pentru lecția asta de răbdare și perseverență. Să vă bucurați de apusul de la capătul lumii!
