26 Septembrie 2018. Cee – Cabo de Finisterre. 22km.

07.30. Plec prima din cameră, well…that’s a first. Acum nu vă mai grăbiți, nu? Cred și eu, mai sunt 12km până în Finisterre. Ii faci în maxim 3 ore și cu spatele dacă mergi. Doamne, ce pustiu e orașul la ora asta. Nici țipenie de om pe stradă, nicio mașină, niciun zgomot, și nah, doar e miercuri, aproape ora 8. Oamenii aștia nu muncesc?
In nici 20 de minute sunt deja în următorul pueblo după Cee și ultimul înainte de Finisterre. Mai bine beau aici o cafea ca să nu întru în sevraj până acolo. Doamne, cât o să îmi lipsească diminețile astea! Să îmi beau mereu cafeaua cu alți oameni, să văd cum răsare soarele din alt loc, ba după crestele munților, ba de după dealuri, ba cum se ridică printre pomi odată cu ceața din pădure, ba prin câmpii care se întind cât vezi cu ochii. Cât savurez eu cortado-ul și mă scald într-un butoi cu nostalgie, apare și soarele din estuarul Corcubión. Hai că s-a facut lumină, e timpul să o iau din loc.

Trec atât de repede următorii 10km că îmi pare o clipă doar până mă văd desculță, cu tălpile în nisipul rece și umed al dimineții. Nu pot să cred, am facut-o! Chiar am reușit! Stau cu picioarele în apa înghețată a oceanului Atlantic! Am ajuns aici PE JOS din Astorga! Am mers 400km! Doamne…nu aș fi crezut că voi ajunge la capătul lumii așa. Adica, da, era în plan să fiu azi aici, dar nu visam să ajung așa. Nu e nimeni pe plajă încă. Normal, e abia 10, e super răcoare, nu e încă vreme de plajă iar pelerinii vor ajunge mult mai târziu. Sunt așa de fericită că mă învârt ca un titirez pe plajă vreo oră. Aș intra cu totul în ocean dacă ar avea apa mai mult de 12 grade, dar, mno…hai că mă păstrez pentru mai târziu, poate se mai încălzește.
Stiu că check-in-ul se deschide abia la 14 dar mă duc la hostel să îmi las rucsacul. Da, știu că nu e camera gata înca, nu e nicio grabă. Imi poți recomanda un loc fain de tot unde să mă relaxez până atunci? Praia Mar de Fora. Mda, nu aș vrea ceva turistic, dimpotrivă, cât mai retras. Garantezi tu că e ce trebuie? Oki, hai să vedem, merg pe încredere. Gracias, hasta luego!
Merg vreo 20 de minute pe o cărare pietruită care mă duce pe un deal la capătul căruia mi se arata plaja. Intr-adevăr, e exact ce trebuie! O mică plajă sălbatică ascunsă tare bine între stâncile care se pierd puțin câte puțin în Ocean. Pe măsură ce cobor puntea de lemn sunt avertizată în mai multe limbi străine că plaja este periculoasă și nesupravegheată. Cum poate ceva atât de frumos să fie periculos? Da, știu că se referă la faptul că nu sunt salvamari, nici terase, ceea ce nu face decât să țină turiștii departe. Perfect, oricum nu aveam de gând să socializez.
Chiar și așa pustie cum e plaja, tot se găsesc doi curajoși care se aruncă în gheața oceanului. Hm… știu că tradiția spune că odată ce ajungi la Capătul Lumii e musai să faci 3 lucruri: să faci baie în ocean, să arzi ceva ce ai purtat tot timpul cu/pe tine, și să vezi apusul de la farul din Cabo Finisterre. Din 2014 a devenit ilegal să mai faci focul pe plajă sau în zona Farului așa că asta se elimină by default. Măcar două din trei să bifez. Pare rece ca naiba…normal că e rece, doar e Atlanticul, nu apă termală. Cel mai bine intru din prima să știu o treabă, dacă intru poquito a poco o să înțepenesc de frig și o să dau înapoi. OK, bun…strategia e făcută, așteptările sunt setate, sunt pregătită. OK, I’m going in! 1, 2, 3, go! Jeizus!!! E gheațăă! Una, două genuflexiuni… ok, bun, de ajuns! Goal achieved! Afară! Soareeee….vreau soare!!! Mă întind pe plajă ca o meduză și stau acolo cu ochii ațintiți pe albastrul cerului, ascultând valurile și lăsându-mă mângâiată de vântul sărat. E bine. E exact ce trebuie. Se scurg așa câteva ore bune, 2, 3, 4 …ce mai contează? Ore în care doar stau în soare și mă bucur. De tot.
Mă întorc într-un final la cazare, mă refresh-uiesc puțin și ies să caut un menu del peregrino cu mult pește că tare se cere, chiar aici, în patria lui. Nu îmi ia mult să îl găsesc și mă bucur de el ca și cum ar fi prima masă pe ziua de azi. Well…stai, chiar așa și e. Si e doar ora 16. Zboară timpul când te distrezi.
Pe la ora 17 încep să urc spre Faro de Fistera, punctul de maxim interes. Am citit că în Evul Mediu era considerat drept locul unde se termină pământul și începe marea. De aici și numele de finis terrae și începutul pentru Mare Tenebrosum. In 40 de minute ajung în parcarea arhiplină din fața Farului. Prin mulțimea de turiști zăresc borna pe care o aștept de atâtă timp dar pe care parcă nu voiam să o văd așa de repede. Km 0,000. The end. Capătul lumii. Sfârșitul drumului. Nici nu îmi dau seama cand îmi dau lacrimile. Si mai ales, de ce? Mă simt cuprinsă de o fericire cumplit de tristă. Există așa ceva măcar? Sau e mai degrabă o tristețe cu rădăcinile în cea mai pură fericire?
Imi găsesc un loc pe pietrele calde și mă așez în așteptarea spectacolului. Ii văd venind și pe amicii mei austrieci dar nu mă lasă inima să mă bag în seamă cu ei. Au așteptat 12 ani momentul asta. Nu cred că au nevoie de companie.
Privesc fascinată cum toată lumea se comportă exact ca la o mare piesă la cel mai bun teatru din lume: fiecare își găsește răbdător un loc cu vizibilitate cât mai bună, își desface sticla de vin și așteaptă. Unii sunt singuri, alții în cuplu, alții în grup mare. Cu toții așteptăm într-o liniște incredibilă să își înceapă prestația personajul principal. Si nu ne dezamăgeste: după ce ne ține în suspans mai bine de 40 de minute nu îi ia mai mult de câteva secunde să fie înghițit cu totul de ocean, în aplauzele celor prezenți. Câtă fericire poate produce un lucru atât de normal ca sfârșitul unei banale zile de miercuri. Mă gândesc zâmbind că așa cum noi stăm și ne bucurăm să vedem soarele cum pleacă, în același timp, undeva, departe, în partea cealaltă a lumii, alte suflete stau pe o plajă și așteaptă ca el să apară.
Pe drumul de întoarcere mă abordează Jeremy și Harison. Hola, peregrinos! Da, vă văzusem dar m-am gândit ca e momentul vostru și nu era cazul să îl deranjez. Hai să marcăm revederea cu un vino tinto! Schimbăm impresii și amintiri până aproape de miezul nopții, când eu mă retrag sa ma odihnesc putin. Mai am o ultimă etapă mâine înainte de a încheia cel mai frumos serial trăit de mine până acum.