27 Septembrie 2018. Cabo Finisterre – Muxía. 35km.
E 08.30. In nicio zi nu am plecat așa de târziu. Bine, azi nu e orice zi. E ultima. Tocmai de aia nu vreau să plec. Incerc să întârzi cât pot momentul. Ajută și faptul că am stat singură într-o cameră cu vedere la ocean, luata de acum 2 luni, când am început să plănuiesc drumul. Atunci credeam că va fi ultima noapte pe Camino. Ce mă bucur că nu e așa.
Nici nu ies din Fininisterre că văd indicator că nu mai există niciun bar în următorii 12km. Damn, aici e totul închis, 2.5h fără cafea. Am început bine ziua. Aproape o oră sunt complet singură pe drum, doar eu și numărătoarea inversă până la clipa când voi bea cafeaua. Nu apuc să ajung la 16846 că îmi iese în cale ceva ce și uitasem că există pe Camino. Un donativooo!! Si nu orice fel, unul ceva mai elaborat, că are și câteva locuri de dormit în caz că te prinde noaptea pe drum. Hola!! Hay café ? Gracias a Dios! Si, por favor! In Astorga, săptămâna trecută, da e prima dată. Tu stai aici? Ah, ești pelerină și faci voluntariat câteva zile aici? Ce tare! De donde eres? Eh, nah, ești din București? Yo también , haha. Bine că am vorbit 5 minute în spaniolă ca să ne dăm seama că suntem românce. Ești prima româncă pe care o întâlnesc în 2 săptămâni, și chiar în ultima zi. Eh, nah, serios? In 6 săptămâni nu te-ai întâlnit cu niciun român? Tipa e de mai bine de o lună pe Camino. L-a facut pe tot și, pentru că nu se grăbește să se întoarcă acasă, a decis să mai rămână vreo săptămână ca voluntar aici, in the middle of nowhere. Vai, cât te invidiez! Ha, da, aș rămâne și eu dacă aș putea, crede-mă, dar, din păcate, de luni sunt înapoi la muncă. Eh, e mai complicat. Nu, nu vreau nimic de mâncare, sunt ok cu cafeaua. Bine, hai că iau măcar un biscuite la pachet, să nu plec cu mâna goală. Merci mult! Să îți fie cum trebuie!
Merg cât pot eu de încet. In comparație cu zilele trecute, zici că stau. Nu sunt obosită, nici nu mă doare ceva. Am doar impulsul astă nebun să trag de timp, să lungesc minutele și kilometrii, să îi fac să nu se mai termine. Si tu ești la fel de necăjit ca mine, nu? Norii aștia mohorâți te dau de gol. Ok, și ceața, dar cu ea deja sunt obișnuită. Stiu că nu ești furios, că ai fi arătat tu asta în alt fel, ești doar necăjit, ca și mine. Atâta te rog, doar, să nu începi să plângi. Nu ai plâns deloc 14 zile, mai rezistă doar una. Si de mâine o să plângem amandoi cât și când o să simțim, ce zici? Batem palma?
Cred ca a căzut la învoială, că nu a plouat deloc, nici azi. Intr-adevăr, Muxía mă întâmpină înnorată și pustie, probabil e încă suparată pe mine că am ales Finisterre în locul ei ieri. Cu toate că m-am străduit cât am putut să amân momentul, tot am ajuns în pueblo în jurul orei 15. Evident că totul e închis. Nici picior de om pe stradă, ceea ce-mi dă impresia că asta e, de fapt, capătul lumii, și că eu am ajuns cam prea târziu. Imi iau un sandviș dintr-o tentativă de benzinărie și mă îndrept către faleză să mă așez să-l mănâc. Pe drum sunt oprită de singurii pelerini cu care m-am intersectat pe Camino azi. Doar 2 oameni în 8 ore. Ne trebuie doar 3 minute să devenim best friends. Sunt americani, evident, căsătoriți. Au 3 copii de la care au 4 nepoți. Este a patra oară când vin pe Camino. De fiecare dată au făcut alt traseu. Le-a creat dependență. Dependența de a se simți liniștiți și fericiți, de a se simți safe. La ei acasă nu au parte de sentimentul ăsta: acolo și puștii prin licee sunt accesorizați cu pistoale, rasismul și homofobia sunt încă la ele acasă, și violența e mai comună decât băutul de bere. Acasă le e frică și să meargă la supermarket iar aici nu au nicio emoție dacă îi prinde miezul nopții în pădure. Mda, vă înțeleg perfect, și eu am trăit paradoxul ăsta. După vreo 15 minute de schimbat impresii și amintiri după drum, stomacul ne amintește tuturor că nu am mâncat mai nimic azi. Am găsit sandvișul la benzinăria de la intrarea în pueblo. Nu e mare lucru, dar pare comestibil. Ne îmbrățișăm și înainte de despărțire tipa mă pune tare pe gânduri: “Roxana, partea cea mai grea pe Camino nu e mersul, nici oboseala, nici împărțitul camerei cu 50 de oameni. Partea cea mai dificilă e întoarcerea acasă. Revenirea și adaptarea la rutina ta zilnică. Si, mai ales, contactul cu oamenii. Vor vedea ceva schimbat în tine, vor simți că ești altfel și nu vor înțelege, oricât vei încerca să explici ce înseamnă. Orice ar fi, tu știi cel mai bine ce ai trăit și ce ai simțit aici. Păstrează asta în suflet. Ia Camino acasă cu tine.”
Mă așez pe stâncile din fața farului și îmi dau seama că într-adevăr, nu mă gândisem la asta. Adică, da, în ultimele zile am simțit o tristețe în suflet la ideea că se termină și că mă întorc acasă, dar nu mi-a trecut prin cap că aș avea probleme cu revenirea și adaptarea la viața mea cotidiană. Si în niciun caz că m-am schimbat în vreun fel…sau în fine, atât de tare încât să vadă ceilalți. Categoric nu a fost chiar o vacanță obișnuită, au fost 14 zile trăite foarte intens, și nu doar din punct de vedere fizic. La capitolul ăsta chiar nu am simțit nici cea mai mică provocare. Dar chiar…să fi fost eu atât de bine pregătită sau chiar am pus involuntar în aplicare ce am citit pe un perete: When your feet hurt, walk with your heart? Simt că am învațat câte ceva în fiecare zi, că am rămas cu câte un mic tatuaj de la fiecare pelerin cu care am interacționat. Toti oamenii aștia frumoși și curajoși care aleg să treacă peste probleme cu inima deshisă și cu zâmbetul pe buze, care decid să își confrunte demonii în loc să se lase dominați de ei și nu se lasă până nu ies învingători din lupta asta, oameni care știu că își pot vindeca durerea și tristețea doar dacă și-o asumă și sunt dispuși să vorbească despre ea, oameni hotărâți să scoată afară din ei tot întunericul pentru a face loc luminii. Până acum nici nu mi-am dat seama că sunt și eu unul dintre ei. La fel ca și ei, mi-am cărat bagajul în spate atunci când era atât de ușor că nici nu îl simțeam dar mai ales atunci când a devenit insuportabil. I-am simțit greutatea cumplită prin soarele torid de vară târzie și prin răcoarea ceței, l-am ținut lipit de mine atâta timp prin beznă până am reușit să îl scot în lumina frumoasă și caldă a soarelui.
Imi dau seama acum cât îmi e de puternic corpul și cât de bine reacționează la niște stimuli banali precum ….verdele, și cum lui nici nu îi pasă că am stat de vorbă cu puricii toată noaptea atâta timp cât inima îl roagă să aibă încredere în ea că vă ajunge acolo unde își propune.
Acum realizez că multe dintre fricile cu care pornisem la drum erau doar închipuite, erau plantate acolo chiar de mine și de limitele pe care mi le-am setat singură sau, mai rău, mi le setaseră alții. Realizez cât e de ușor să transform fricile astea în simple emoții, să le dau o altă interpretare decât cea mai ușoară și la îndemână. Să încerc să înlocuiesc un “îmi e frică” cu un “știu că e greu și că nu am mai făcut asta până acum dar sunt dispusă să încerc”.
Am învățat ce e răbdarea și că unele lucruri nu trebuiesc făcute în grabă. E mai bine să merg încet, să ma bucur de drum și de experiențele trăite pe parcurs. Dacă îmi propun să ajung undeva, voi ajunge cu siguranță, chiar dacă durează ceva mai mult decât credeam. 10, 12, 25 de ani de ani….imi pot da oricât timp am nevoie. Recompensa va fi cu atât mai mare.
Dar cred că cel mai bun și important lucru câștigat în ultimele 14 zile este încrederea. In oamenii din jur, dar mai ales în mine. Uitasem cât sunt de puternică. Nici nu aveam habar de cat sunt de curajoasă. Si, cu siguranță, nu mă văzusem niciodată așa de frumoasă cum m-am văzut într-o seară târzie de septembrie.
Cea mai mare teamă a mea când am plecat de acasă a fost că plec singură la drum. Dar nu în sensul că mi s-ar întâmpla ceva, ci doar în sensul că, timp de două săptămâni, voi fi doar eu…cu mine… Persoana pe care am evitat-o cu atâta măiestrie în ultimii 3 ani….actually, chiar 30, dacă e să fiu sinceră până la capăt… M-am liniștit acum. E bine. Ne-am împăcat bine. Ne-am împăcat. Cred că nu e cazul să îmi fac griji pentru întoarcerea acasă. Sunt deja acasă.
