19 Noiembrie 2019. Pokhara.

Warning: Azi nu am băut cafea! ⚠️ E posibil să vă prindeți din postare 😁
Day 4.
05.15. Sună ceasul. La 6.20 se pleacă spre Pokhara. Ne strângem bagajele, avem timp chiar și de un foarte mic dejun și la 6.25 suntem anunțate că vom merge pe jos vreo 10 minute până în stația de bus, de acolo 7h pe drum până în Pokhara, unde ne așteaptă un șofer să ne ducă la hotel. Ok, sună bine. Hai, pe cai!
Ne ia în primire vărul tipului de la agenție, o puturoșenie de omuleț pe care până acum nu l-am văzut decât mâncând în continuu. ‘Hm, cum adică dacă avem bilete de autobuz? Păi, nu v-ați ocupat voi? Dipak a zis aseară că e rezolvat totul. Cum adică dacă nu găsim locuri la primul bus, trebuie să îl așteptăm pe următorul? Pisi, ar fi bine să fie totul aranjat, că nu m-am trezit degeaba de la 5.
Micul nod pe care îl aveam în gât se mărește considerabil când ajungem în stația de autobuze. Sau mai bine zis, de rate. Cousin Vinnie ne predă grăbit unui Rânjit cu unghile de la degetele mici mult prea lungi pentru puterea mea de înțelegere. Rânjitul ne aruncă bagajele fără nicio milă în pseudo-portbagajul ratei și aproape că ne azvârle și pe noi după ele. Urcăm timide în rată și dăm să ne așezăm pe locurile din față. Nu, nu, astea sunt pentru localnici. Noi avem rezervate locurile de spate. Bun așa, nu-i bai. Sunt impresionată de aerul condiționat sub forma unor ventilatoare puse din 2 în 2 banchete. Rata se umple cu vreo 10 turiști și restul localnici. Pornim la drum. Hai că 7 ore trec repede.
…sau nu…aparent traficul în Kathmandu e la fel de haotic și aglomerat chiar și la 7 dimineața. Deja se încinge treaba în rată, dar nu aș deschide totuși geamul că e teribil de mult praf și poluare. Incerc să închid ochii și să ațipesc. Ai vrea tu, Roxănico! Se simte fiecare hârtoapă din asfalt de parcă sunt în căruță, pe un drum forestier.
După vreo oră de chin ieșim din oraș și intrăm pe ‘autostradă’, un fel de șoseaua Amurgului înainte să fie asfaltată (pour les connaisseurs).
Nici nu apuc să mă obișnuiesc cu noua senzație că oprim pentru ‘micul dejun’ pe o margine de șosea unde 3 gospodari vând orez cu curry, noodles cu curry, cartofi cu curry…orice cu curry, moartea mea.
După o pauză de 20 minute se strigă bingo și urcăm iar în rată. Ceasul rău, pisica neagră, localnicii servesc micul dejun (cu curry) înăuntru, și cu ceva ouă fierte extra. Hm…aromaterapie, nu alta. Deschid disperată geamul. Pam-pam: sunt în fața unei dileme existențiale: să stau în miros de curry și ouă fierte, sau să las să intre nori de praf și gaz de eșapament din ăla bunu… Decisions, decisions. Inchid geamul, îmi îndes nasul în buff-ul meu mirosind a Chloe (să îți dea Bunuțu sănătate, Silvie) și îmi trag gluga pe față.
Drumul nu durează 7h așa cum ne zisese Cousin Vinnie…durează 8.5h, să ajungă la toată lumea. Mirosuri, căldură, praf, toate într-un trip mai ceva ca un montagne rousse. 200km în 8.5h și ceasul îmi arată că am făcut 33211 pași. Chiar nu am de ce să mă plâng.
Dai un ban, dar face, nene. Lux, clasa I.
Intr-un (prea) târziu ajungem în Pokhara unde suntem așteptate ca niște prințese de un Gigel să ne ducă la hotel cu un…tico. Păi, nu-i așa? Patru doamne silfide ca noi, cu 8 bagaje pe măsură nu puteau încăpea decât într-o cutie de chibrit.
Ajungem cu mari emoții la hotel, unde parcă începe să răsară soarele. Camerele arată grozav și cei de la recepție sunt tare drăgălași.
După ce ne refresh-uim 10 minute ieșim să descoperim orașul. Si bine facem. Este o mică bijuterie: o minunăție de lac străbate orașul despărțindu-l de un versant împădurit. Verde!! Ce dor mi-a fost de tine!
Un thay chicken curry și un cocktail cu rom și mango parcă fac să se mai șteargă măcar 15% din ziua de azi.
De mâine…numai verde!