21 Noiembrie 2019. Ghorepani.
Day 6.
05.25. Sună alarma. E ok, e joi, am cycling cu Radu. Stai, nu e bine, nu am cycling, am yoga. Serios, Rox? Te trezești la 5 pentru yoga??? Rău ai ajuns.
Ies afară să mă spăl pe dinți și deja mă lovește un frig teribil. Suuuuper, și noi facem yoga afară, yeey! Mă întorc în cameră, îmi trag jumate de rucsac pe mine, iau salteaua și mă alătur fetelor, fără mare tragere de inimă.
Mai mergem vreo 3 minute prin beznă până ajungem pe o terasă de orez unde suntem sfătuite să ne facem comode. Clasa începe ca aseară, cu incantație, exerciții de respirație, ceva stretching. Anil vede că deja suntem înghețate și ne pune sângele în mișcare cu ceva alergare pe loc, niște squat-uri și fandări. Așa mai merge, începem să vorbim aceeași limbă. Deja se luminează când continuăm cu tot felul de excerciții și poziții care îmi par oarecum cunoscute de la clasele de pilates cu Elvin. Hai că nu e rău…te pomenești că începe să-mi placă. Parcă nu mai e nici așa de frig, deja se vede totul verde în jurul nostru, nu e rău. Clasa se încheie cu 5 minute de meditație care îmi amintesc că e totuși 7 dimineața, la 1500m altitudine. Mno, a fost frumos. Mai vreau.
După un mic dejun bunuț și o tentativă de cafea, ne luăm la revedere de la gazde și pornim la drum.
Anil ne-a avertizat încă de ieri că azi e cea mai grea zi și că vom urca aproximativ 8h, până la 2900m altitudine.
Pornim voinicește la drum și suntem botezate și cu numele noastre nepaleze: Andreea devine de azi Thuli (aka. Baba Tuloiaia), Silvia se transformă în Saili (aka. Sailint night), numele de scenă primit de Cristina e Kanchi (și atât) iar eu sunt Maili (ask. Smiley). Impreună formăm grupul vocal (non-intrumental) O, Mani Pedi. Nu de alta, dar am văzut că este mare nevoie în Nepal și de mani…și de pedi.
Restul e istorie…ce urmează a fi scrisă.
In primele două ore urcarea e destul de abruptă. Avem de urcat peste 3000 de trepte, dar nu e grabă iar peisajul pare rupt din povești. Vremea ține cu noi, deci voia bună e la ea acasă.
Ne intersectăm cu un grup de vreo 30 de maratoniști francezi care au petrecut ultimele 11 zile alergând de nebuni prin Himalaya. Așa ceva…niște sectanți, nu alta (aviz prietenilor mei alergători, știți voi care sunteți 😁)
Ne oprim să mâncăm în Uleri și ne dăm seama că e cam răcorică pentru cât suntem de transpirate. Silvia e pe fază și scoate medicamentul minune, care ține loc și de sobă: țuică autentică de Vâlcea. Eh…altfel vezi viața după două țuiculici. Bem și noi, bea și ghidul, beau și cărăușii…toată lumea fericită.
Ne încărcăm bateriile și o luăm din loc.
Până la sfârșitul zilei nu mai vedem soarele, asta și pentru că mergem numai prin ‘junglă’, o pădure desprinsă parcă din Lord of the Rings.
Sunt în extaz. Sunt înconjurată de verde, de liniște și aer curat. Cam bine de tot. Imi zboară gândurile în mii de locuri și momente din timp. Mă întorc pe Camino și rămân acolo câteva momente. Cât îmi e de dor!
Drumul ne urcă și ne coboară prin pădure aproximativ 4h.
Ajungem în Ghorepani și suntem întâmpinate pentru cateva minute de vârful Anapurna South (7219m) care se vede mândru prin pâcla de ceață și nori, exact cât să ne cunoască pe noi. Mă simt ca un copil în dimineața de Crăciun și simt că am primit cel mai frumos cadou. Deși mă accesorizează un imens zâmbet care îmi acoperă jumătate de față, simt niște lacrimi calde pe obrajii înghețați. E bine să nu îți dai seama când plângi de fericire. Mai vreau.
