Cu ce m-am întors din Nepal

Călătoria mea în Nepal nu a început pe 15 noiembrie, când am decolat din Otopeni. Nu a început nici măcar în iunie, când mi-am luat biletul de avion. Dacă stau bine să mă gândesc, Nepal-ul nici nu apărea pe lista mea de anul ăsta. Era pe lista mea de “must-see”-uri, dar anul ăsta îmi doream să ajung în Peru, să fac Inca Trail-ul. Aparent, Himalaya m-a dorit mai tare decât Anzii. Ei trebuie să mă mai aștepte câteva luni.

Probabil că a început pe undeva pe Camino, poate spre final, când deja începeam să mă împac cu mine. Sau poate că odată cu cartea lui Andrei Lasc, 07.07. Citind-o, nu doar că m-a luat un dor teribil de Asia, dar m-a luat un dor teribil de a căuta altceva: frumosul în urât, bogăția în sărăcie, fericirea în puțin, soarele în beznă, căldura în frig.

In Portugalia nu am reușit să găsesc asta. Aici, frumosul este superb, bogăția vine în culori, fericirea e în pasteis de nata cu cafea, soarele este la el acasă, iar de căldură, și să vrei, și nu ai cum să te ascunzi. Aici totul este perfect. Aici riști să îți formezi o părere greșită despre viața ta: te întorci acasă și îți dai pumni în cap că ai făcut-o. Ti-ai fi dorit să fi rămas acolo, în paradisul ăla verde-albastru, unde nu plouă niciodată, unde oamenii sunt incredibil de frumoși și fericiți, unde viața e o plimbare continuă, unde poți să mănânci cea mai bună caracatiță și să bei un vin de Porto ascultând un fado în surdină.

Dar asta nu e viața reală. E o utopie. Așa că Nepal-ul a picat ca o mănușă. Un compromis pe care l-am facut. Imi promisesem că dacă voi ajunge în Nepal, va fi undeva sus de tot, Everest Base Camp, sau ceva similar. Am renunțat la provocarea de a depași o altitudine concretă, fizică, și am acceptat provocarea de a atinge un alt gen de înalțime, ceva mai spirituală. Am dat exercitiul fizic pe unul mai profund, al minții și al sufletului. Si nu regret.

Așa că am umplut rucsacul, am adunat gașca, și duse am fost. Aproape că uitasem. Ieșind din aeroportul din Kathmandu, m-am rușinat la gândul că mi-au trebuit mai puțin de 2 ani ca să uit că se poate trăi și așa: în întuneric și mizerie. Si zgomot de claxoane și miros de eșapament. Si praf. Mult. Si cabluri, jeez, ce mățăraie de cabluri, la ce Doamne iartă-mă, le-or folosi, că oricum e beznă totală în orașul ăstă.

Si s-a făcut ziuă. Si aproape că nu s-a schimbat nimic: praful era tot acolo, poluarea, cablurile, haosul de pe străzi și trotuare, scuipatul lor sănătos și mizeria omniprezentă. Doar că pe lângă toate astea, au început să apară și templele budiste, cu steagurile lor vesele fluturând în soare. Si, printre toate claxoanele, au început să se audă și povești. Povești despre orașe, despre istorie, cultură și religie. Si, pe lângă toate scuterele poluante, au început să se vadă oameni. Oameni blânzi și zâmbitori, oameni dornici să te cunoască, oameni recunoscători că ai venit în țara lor, oameni care se bucură să îți vorbească și să facă o poză cu tine. Si, prin tot praful și poluarea, dal bhat-ul și momo-urile au început să prindă gust, și ce gust…

Si apoi am dat orașul pe natură și totul a căpătat culoare. Verde, ca pădurea care ne-a găzduit timp de 5 zile; albastru ca cerul fără niciun nor care ne-a călăuzit; portocaliu ca razele oglindite în zăpada crestelor, înainte de răsărit; maro ca fețele localnicilor, zâmbitoare și arse de soare.

Am dat haosul pe liniște și totul a căpătat sens. Dacă mi-ai fi zis acum o lună că mă voi trezi la 5 dimineața să fac yoga la 0 grade, ți-aș fi recomandat un terapeut bun. Dar m-am trezit. Si am făcut. Si nu yoga cum văzusem eu pe la sală. Ce am facut aici nu are nicio legătură cu sportul. Mai degrabă cu mintea. Si cu sufletul. E vorba de lucruri atât de comune și de banale, pe care credem că le punem în practică by default, dar când stăm puțin să ne gândim la ele, ne dăm seama că putem face mult mai mult, mult mai bine.

• 

Prima provocare e să nu fii violent. Atâta timp cât nu chinui pisici și nu mă bat cu lumea prin metrou sunt acoperită, nu? Nu. Nonviolența se aplică la toate nivelele: gând, vorbă, acțiune. Ok, poate că nu jefuiesc o bancă, dar cu siguranță arunc vorbe tâmpite din când în când. O vorbă spusă la nervi poate să rănească persoanele dragi mai tare decât orice armă. Nu mai spun de gânduri…oricine biciclește zilnic în oraș în drum spre corporație are numai gânduri curate ca aerul din București, da, da. Ok, și care e soluția? Aparent, să gândești înainte să vorbești și să respiri adânc și de multe ori înainte să gândești. Hm, dacă ar fi atât de simplu…

A doua este să fii întotdeauna sincer. Ok, dacă îți stă nașpa cu rujul ală, promit că o să îți spun. E de ajuns? Evident că e mult mai mult decât atât. Sinceritatea e atunci când spui sau faci ceva în prezența altor persoane, sau când știi că altcineva va afla despre asta. Integritatea, în schimb, intervine atunci când gândești sau acționezi într-un mod onest atunci cand nu e nimeni de față, și nici nu va afla nimeni despre asta. Provocarea e să fii sincer cu tine însuți: gânduri, vorbe și fapte. Hm, dacă ar fi atât de simplu…

Urmează apoi să nu furi. Easy peasy. OK, bine, poate că prin liceu mai copiam pe ici pe colo, oi mai fi dat și vreun copy paste prin facultate, dar nu e mare lucru, nu e ca și cum am luat de la gura săracilor. Ah, evident că nu e de ajuns și că nu la asta se referă. Ideea e să nu furi de la tine. Să nu te privezi pe tine de anumite lucruri. Dacă știi că ai potențial în ceva, sau ai un talent, sau o dorință, un vis, nu îți fura dreptul la el. Poate ca scopul tău în lume e ascuns pe undeva, prin vreun sertar uitat închis, pe care refuzi cu încăpățânare să îl descui. Nu îți răpi șansa asta. Dă-ți voie să îndrăznești, să fii liber, să riști. Fii cea mai bună versiune a ta. Hm, dacă ar fi atât de simplu…

Urmează apoi moderația. Să nu faci nimic în exces în viață: fie că e vorba de muncă, distracție, sex, mâncare, sport… Atâta timp cât ești chibzuit în orice faci, vei avea o viață echilibrată. Iar o viață echilibrată e secretul fericirii. Ok, bine, poate că mi s-a întâmplat o dată sau de două ori să mănânc un tort întreg, sau să stau un weekend întreg cu ochii într-un serial, sau să alerg până nu îmi mai dau seama pe unde am ajuns, dar, serios, nu fac rau nimanui. Ok, e ușor să îți dai seama în ce anume faci excese, mai greu e să recunoști ce anume le cauzează. Ce anume te împinge să îți faci singur atât de mult rău, să te sabotezi în așa hal. Odată ce găsești și îți asumi răspunsul, începe vindecarea și împăcarea. Hm, dacă ar fi atât de simplu…

Si provocarea supremă: să nu te atașezi, să nu deții mai mult decât ai nevoie. Ok, pai, eu am doar ce am nevoie, dar am nevoie de multe: am casă, (cam măricică, ce-i drept), am o mașină happilică, am haine, (cam multe și pe majoritatea nu le-am mai purtat de ani buni), am cărți și viniluri (astea sunt sfinte, de neatins), mai am niște chestii draguțe prin casă…ok, unele inutile, dar sunt drăgălașe ele acolo. In plus, multe sunt primite cadou, deci au valoare sentimentală. Ah, am și bicicleta, dar pe asta chiar o folosesc, deci, da, am tot ce am nevoie, nimic mai mult. Bine…hai poate un pic mai mult, ok…infinit mai mult decât folosesc. Dacă ar dispărea 65% din lucrurile mele, probabil nici nu aș observa că lipsesc. Ok, se cere o curățenie generală. Ah, nu doar la lucrurile materile se referă, ci și la sentimente, gânduri, relații, oameni. Să renunț la oamenii care îmi fac rău, la sentimentele negative, la teamă, la rușine, la invidie, la nesiguranță, la gândurile negre, la orice îmi îngreunează viața și așa voi fi fericită cu ce am. Hm, dacă ar fi atât de simplu…

Si totuși, de ce nu e atât de simplu? De ce ne e atât de greu să ne mulțumim cu ce avem? De ce nu ne dăm seama cât suntem de bogați și de norocoși? De ce ne facem singuri viața grea și ne dorim mereu altceva…mai mult, mai mare, mai bun?

Cât am stat în Nepal am interacționat cu oameni care nu au mai nimic, cel puțin după standardele noastre clasice: nu vile, mașini, saci de haine, frigidere pline sau vacanțe planificate cu 10 luni înainte. Nu au pentru că nu le trebuie. Au un acoperiș deasupra capului, au dal bhat dimineața, la prânz și seara, au haine cât să treacă peste iarnă, (dacă) au o bucată de pământ care le oferă tot ce au nevoie, și, cel mai important, au familia aproape. Au copiii ăia frumoși, cu mucii până la gură și murdari ca niște cățeluși vagabonzi. Copiii ăia care mi-au oferit cea mai de preț avere a lor: zâmbetul lor sincer și fericit. Si asta pentru ce? Pentru că le-am dat o ciocolată de 10 rupii (0.30RON!), o nimica toată pentru mine, dar un întreg univers pentru ei. Doamne, câte avem de învățat de la ei.

• 

In Nepal am găsit, într-adevăr, ce căutam: frumusețea impozantă a Himalayei, bogăția dezarmantă în sufletele oamenilor, fericirea copleșitoare în zâmbetele copiilor, căldura într-un ceai de ghimbir cu lămâie, și soarele…în sufletul meu.

De data asta m-am întors fericită acasă, cu un dor nebun de oamenii mei. Cu nevoia de a-i îmbrățișa tare și de a le spune că îi iubesc și că suntem cei mai bogați și cei mai norocoși. Că ne trebuie atât de puțin să fim fericiți, iar noi ne complicăm singuri existența. Că viața este minunată și că cel mai important cadou pe care ni-l putem face este timpul. Timp petrecut împreună, râzând, vorbind, plimbându-ne, cântând, jucându-ne, bucurându-ne unii de ceilalți.

M-am întors hotărâtă să dau mai mult. Să împart mai mult. Să mă implic mai mult. Să fiu acolo pentru cine are nevoie. Să fac mai mult bine. Să zâmbesc mai mult. Să provoc mai multe zâmbete. Să vorbesc mai puțin. Să ascult mai atent. Să mă ascult mai atent. Să mă încred mai tare în instinct. Să fiu mai prezentă. Să nu mai dau importanță lucrurilor, sentimentelor, gândurilor, oamenilor care îmi dăunează. Să îi fac pe ceilalți fericiți. Să fiu fericită cu ce am și cu cei pe care îi am. E chiar atât de simplu. Viața e atât de frumoasă, așa ca merită să o trăim din plin, cu bune și cu rele, cum bine mi-a scris Andrei pe tricou.

•