Vineri. 31 Ianuarie 2020. Anvers.

Ce dor îmi era de aeroport! Sunt super fericită că plecăm iar și, mai ales, că plecăm doar noi două. Tu, nu? Nu te văd prea convinsă. Nu am mai plecat singure din Portugalia, de mai bine de șase luni. Credeam că vei fi ceva mai încântată, atâta tot. Eu? Ba da, chiar sunt. Cum adică, merg doar cu tine doar pentru că nu a mai vrut nimeni să vină?! Stii bine că nu am ținut niciodată cont de asta și că nu mă deranjează absolut deloc să fiu doar cu tine. Da, știu, ai dreptate. Luna asta, ianuarie, a fost super aiurea și îmi dau seama că te-am neglijat. Tare. Imi pare tare rău că te-ai simțit singură și că nu am fost lângă tine, așa cum ar fi trebuit. Nu, nu e vorba că i-am ales pe ceilalți în locul tău, doar că într-adevăr, am lăsat mult prea multe lucruri să mă afecteze. Si majoritatea nici măcar nu erau ale noastre, ci ale altora. Cred că m-am concentrat atât de tare pe nevoia mea de alții, încât am uitat de nevoia ta de mine. Acum îmi dau seama că, probabil, eu așteptam de la ei ceea ce tu așteptai de la mine: să fiu lângă tine. Stiu că ți-am promis că te voi pune mereu pe primul loc și că nu m-am ținut de cuvânt, dar te rog să mă înțelegi și tu pe mine. Eu am început mă împrietenesc cu tine, să te ascult, să te accept, să te plac abia acum vreo doi ani. Până să mergem pe Camino nici nu voiam să te văd. Si uite ce progrese am facut de atunci. E un proces care va dura toată viața așa că te rog, ai răbdare cu mine! Ok, mă mulțumesc și cu asta. Iți promit că vom avea un weekend memorabil! Si nu doar pentru că o să îl vedem pe Tom. Promit că facem tot ce vrei tu. Ne plimbăm mult, stăm la cafele, alergăm, mâncăm ceva bun. Da, da, știu că suntem pe buget limitat, dar nu contează. Orice vrei, aia facem. Meriți!

Ia zi, vrei să coborâm în Mechelen? Da, văd că plouă, și ar mai fi și 5 euro în plus biletul de tren. Am google-it și nu pare că ar fi multe de văzut. Ok, bine, hai direct în Anvers, ne cazăm și mai vedem apoi ce facem. Incă două ore în tren, numai bine, mai stăm și noi de vorbă. Ești bine? Da, știu că nu te-am mai intrebat de mult timp. Cred că noi, oamenii, ne ferim să punem întrebarea asta, mai ales dacă simțim că cineva nu e tocmai bine. Probabil ne e teamă de ce am putea afla, sau poate nu vrem să intrăm prea adânc în intimitatea altuia, sau poate suntem prea pierduți în propriile noastre probleme încât uităm de ale celorlalți. Oricum ar fi, te rog să ma crezi că nu e că nu îmi pasă de tine sau că nu vreau să știu cum te simți. Pur și simplu, nu mi-am dat seama. Stiu că te-am văzut acolo, singură, speriată, cumplit de tristă, dar am crezut că așa ai ales tu să fii. Stiu că ești obișnuită cu asta și că te descurci mai bine singură, așa că m-am retras într-un colț și am așteptat. Am așteptat să îți aduni puterile și să te ridici, am așteptat să faci tu primul pas către mine. Da, știu, acum îmi e clar că nu asta voiai și nu voi mai permite asta din nou, îți promit. Cred că weekend-ul ăsta pică perfect. Era exact ce ne trebuia acum. Să fim doar noi două. Si Tom, da, clar!

Am ajuns deja in Anvers? Nici nu am simțit cum au trecut două ore. Madre mia, cum arată gara asta. Uitasem cât e de spectaculoasă. 5 minute până la hostel, hai! Arată drăguț, și uite că am primit iar patul de jos. Eu când îți spun că o să fie un weekend perfect! Si ca să fie setul complet, avem și Caffènation la 10 minute. Ce îți poți dori mai mult? Hai să vedem ce ne oferă orășelul ăsta.

E drăgălaș, nu? Iți place? Mda, e fratele mai mic și mai friguros al Bruxelles-ului, într-adevăr. Ia, poate se încălzește puțin după niște cartofi prăjiți. Mno, aparent, nu s-a încălzit. Stiu că e doar ora 19, dar ce zici, ne întoarcem la hostel? Se lasă frigul bine de tot și nu avem mai nimic de văzut pe aici. La hostel facem un coldrex și mai stăm puțin în sala de lectură. Dacă nu te deranjează, parcă aș și scrie ceva. Iți place că scriu? Merci mult, înseamnă enorm. Si mie îmi place să scriu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *