Jurnal de izolare. De la panică la echilibru.

Capitolul 1. Panica. 1-14 Martie.

Mi-a luat ceva timp. Trebuie să recunosc că mi-a trebuit ceva timp să mă adun. Cine mă cunoaște știe că sunt definiția optimismului. Sunt sinonimă cu bucuria și unii zic că duc soarele cu mine pe unde merg. Sunt genul ăla de om enervant care vede doar partea plină a paharului, de îți vine să îl iei la bătaie dacă nu îți dă și ție ce a băut.

Si totuși, în ultimele două săptămâni a fost altfel. Am fost altfel. La sfârșitul lui februarie am fost la Londra și mi s-a părut absolut normal și natural să fiu acolo. Ziua mea. Concert Editors. Prieteni. Soare. Bucurie. Viață. Am revenit în țară, m-am văzut cu familia, cu prietenii, am petrecut 8 martie cu toate prietenele mele. Am râs mult. Am mâncat, am băut împreună. Ne-am îmbrățișat mult.

Apoi au apărut știrile. Un caz. Două. Trei. Zece. Zeci. Un bărbat întors din Londra pe 27 februarie. Eu m-am întors pe 1 martie. Fuck. Se anunță că UK-ul are mult mai multe cazuri decât cele oficiale. Eu pe 28 februarie eram la un concert cu 20000 de oameni. Ce am făcut? Cum am putut fi atât de inconștientă? Cum am putut să stau o zi întreagă cu Cristian, să ne iubim, să facem salam de biscuiți, să alergăm, să ne giugiulim? Cum am putut să îmi îmbrățișez părinții și să stau liniștită cu ei ore întregi? Cum am putut să mă văd cu toate prietenele mele? Rox, toate au copii!! Toate! Ce a fost în capul tău? Ai mai fost și la muncă zilnic, că doar tu nu suporți să lucrezi de acasă. OK! Perioada de incubație este de 14 zile. Deja au trecut 8, 9… niciun simptom. Imi iau temperatura o dată la 2h. 35.8…. 36.2….. 36.4. Nu urcă mai sus de atât. OK. E semn bun. Oare mă doare în gât? Parcă îmi vine să tușesc, dar e ca și cum mă chinui să nu o fac. Rox, potolește-te, ți se pare. Nu te doare în gât. Nu îți vine să tușești. Iți induci singură toate stările astea. OK. Nu am febră. Nu tușesc. Nu mă doare în gât. Nu mă doare nimic. Sunt bine! Dacă sunt asimptomatică? Poate eu deja îl am dar nu îmi dau seama. Dacă l-am dat altcuiva? Rox, liniștește-te, te rog. E ziua a 14a. A trecut deja perioada ta de incubație, iar dacă cineva din toți cei cu care ai interacționat avea ceva simptome, cu siguranță că aflai deja. A trecut mai bine de o săptămână de când te-ai izolat și mai bine de 10 zile de când te-ai văzut cu ei. OK. Te-ai liniștit? Nu vrei să și dormi un pic acum? Hai, începi să și mănânci ceva? Te rog! Bun, mulțam mult!

Cam așa au fost primele două săptămâni după întoarcerea mea de la Londra.

Acum s-a îngroșat gluma și îmi pare că panica din sufletul meu se instalează cam peste tot. A inceput izolarea oficială. Stau cu ochii pe știri. Scroll pe facebook. Non stop. Citesc tot ce se poate. Italia. Spania. Germania. WTF!? Ce se întâmplă în lumea asta? Nu, nu vin azi la voi, mama, te rog mult să nu te superi. Nu, mama, nu veni TU la mine! Evident că țip la tine! Asta mai lipsește acum, să te știu prin metrou și pe străzi. Nu îmi trebuie mâncare. Am de toate. Vreau doar să stai potolită în casă! Urăsc să mă enervez pe mama. E cel mai bun om din lume și nu merită să țipe o nebună panicată la ea. Inchidem supărate. Mă doare sufletul. Imi închipui ce e în inima ei să ne știe singuri și răspândiți care pe unde pe mine, pe tataia, pe tata. Mă calmez. Se calmează. Ii explic. Vede și ea știrile. Incepe să înțeleagă. Ințelege. Se panicheaza și ea. Imi pare cumplit de rău să o știu panicată, dar, oricât de groaznic sună, prefer să o știu panicată decât inconștientă. Weekendul trece incredibil de greu. Fac curațenie în casă. Doamne, bine că am casă mare și mă ține ocupată. Citesc. Vorbesc cu prietenii pe grupuri de wazzup. Scroll, scroll. Stiri, știri. Panică. Nu mai suport! Abia aștept ziua de luni. Chiar dacă nu mă duc la muncă, măcar muncesc. Poate trece timpul mai repede.

Capitolul 2. Echilibrul. 15-22 Martie.

Si chiar trece. Am treabă multă. Nu pot să lucrez stând pe canapea. Trebuie să mă mobilizez. Imi improvizez un birou în fața geamului, în living. Am nevoie de soare. Mult. De lumină și de aer. Mă înconjor de poze cu ai mei ca într-o cazemată și parca asta îmi ia mintea de la altele. Seara fac videocall cu ei. Doamne, cât îmi e de dor de Cristian. Cât e de vesel și plin de energie. Cât e de fericit și plin de dragoste. Inchid destul de brusc ca să nu se vadă că mă bușește plânsul. Plâng mult. Este în regulă să plâng. Este în regulă să îmi fie dor. Este în regulă să dau afară totul. Nu este momentul să țin nimic în mine. Nici de bine, nici de rău. Acum este momentul să scoatem tot ce ținem în suflet. Să ne spunem tot. Să fim sinceri cu noi înșine. Oricât de teamă ne este de ce putem descoperi. Frică. Panică. Durere. Furie. Revoltă. Neputință. Dor. Iubire. Iubire… Acum este momentul să le descoperim în noi. Să le acceptăm. Să ni le însușim. Să nu mai luptăm cu ele. Să ni le asumăm ca parte din noi. Să le spunem. Nouă. Si celorlalți. Avem nevoie să le spunem. Au nevoie să le audă. Au nevoie să ne vadă. Fără măști. Fără ziduri. Nu e nicio rușine să spui că îți e frică. Că îți e dor. Că îi iubești. Că ai nevoie de ei ca de aer. Măcar cu asta să rămânem din izolarea asta fizică: cu libertatea sufletească, mentală, spirituală, verbală.

Hai, Rox, nu este momentul să clachezi! Echilibru. Rox, asta e mantra ta. Asta este targetul pe care trebuie să ți-l setezi pentru perioada următoare. In ce îți găsești de obicei echilibrul? Oameni. Muzică. Sport. OK. Să le luam pe rând. Oamenii tăi sunt bine cu toții. Sunt sănătoși. Sunt frumoși și puternici. Ii poți vedea zilnic, chiar și pe mai mulți în acelasi timp. OK. Oameni – checked.

Muzică. Gata! Din secunda asta nu mai există știri. De acum se va auzi numai muzică în casa ta. Muzica ta. Pe care cânți până te dor urechile și pe care dansezi până dai jos waffle-ul de la micul dejun. SmartFM. Spotify. Google home (noul meu cel mai bun prieten). OK. Muzică – checked.

Sport. Aici e mai greu. Da, știu că are alt farmec când îi ai lângă tine pe Simo, Radu, Aifer sau Robert, dar come on. Stii bine că ăsta e medicamentul tău. Sportul te-a salvat de fiecare dată. Stii că el te ține (cât de cât) normală și sănătoasă nu doar la corp, dar mai ales la cap. OK, hai să ne gândim. Body Combat. Zilnic. Musai. E obligatoriu să dau cu pumnul. Acum mai mult ca oricând. Dar nu e de ajuns. Hm…mai ții tu minte ce făceai acum 4 luni pe vremea asta? Yeap…învățai să respiri. Invățai să simți aerul cum se joacă în tine. Invățai să îți asculți corpul. Să îl respecți. Să îl hrănești cu aer, cu soare, cu lumină. Stiu că nu ai mai făcut-o de când ai plecat din Nepal. Nu crezi că e timpul perfect să o faci acum? Stiu că nu va fi același lucru. Dar e mai bine decât nimic. E momentul cel mai bun să îi dai corpului tău ce are nevoie. OK. Yoga să fie. In fiecare dimineață. Fără excepție. Yoga dimineața. Combat seara. Din când în când câte o alergare pe afară. RESPONSABILĂ. Batem palma? OK. Sport – checked.

Yoga – Day5. BodyCombat-Day6. C-Core-Day1.

Cum ești? Ești mai bine? Da, da, știu, e ok că îți iei încă temperatura în fiecare seară. Dacă asta te face să adormi liniștită, fă-o! Parcă nu te mai doare în gât, nu? Iți mai vine să tușești? Așa mă gândeam și eu. Respiră. Oameni. Muzică. Sport. Respiră. Soare. Vești bune. Optimism. Incredere. Respiră. Zâmbete. Multe. Toate.

• 

• 

• 

• 

•