Jurnal de izolare. Singurătate.

26 de zile. Atâtea au trecut de când nu m-am mai dus la birou. De când nu am mai mers cu metroul sau cu bicicleta. De când nu am mai “avut contact cu oameni”, de când stau în casă. Singură. Spre marea mea suprindere, nu cred că am avut foarte multe momente de plictiseală în aceste 26 de zile. Incerc să mă țin cât pot de ocupată. Sunt super norocoasă că în timpul săptămânii munca imi ocupa foarte mult timp, iar restul orelor încerc să le umplu cu sport, videocall-uri cu prietenii, curățenie, cărți. M-am înscris și la cursurile masterclass, doar doar s-o lipi ceva de mine și oi ieși mai înțeleaptă din casă la vară.

Fac orice să îmi țin mintea ocupată cu lucruri pozitive. Cu gânduri cât mai frumoase și mai optimiste. Retrăiesc sute de amintiri minunate care mă plimbă prin toate locurile pe care le-am văzut, și mă aduc împreună cu toți oamenii pe care îi iubesc. Imi face bine să îi simt aproape, să îi simt ai mei, să mă simt a lor. Dar am și momente când nu reușesc. Sunt rare, într-adevar, foarte rare. Dar am momente când gândurile negre fac atâta zgomot în capul meu încât nu am cum să mă ascund de ele. Acelea sunt momentele în care conștientizez lucrul de care tot fug de mulți ani. Sunt singură. Nu este nicio rușine, și nici boală nu e. E doar o realitate. O realitate pe care până acum am reușit să o învelesc într-un ambalaj tare frumos. Călătorii. Concerte. Sport. Libertate. Independență. Acum realitatea asta mi-a fost zdruncinată și ambalajul a fost smuls atât de rapid că nu am putut avea nicio reacție. Dintr-o dată sunt nevoită să confrunt demonul de care îmi era cel mai teamă.

A scris Dan (Byron-recomand din toata inima, în orice cantități) niște versuri tare faine “Se spune că ţigara, alcoolul şi boala / Îţi fură din ani / De singurătate nu se spune nimic…” Cred că nimeni nu alege să fie singur. Da, eu am luat o hotărâre acum 5 ani. Mi-o asum în totalitate și nu o voi regreta nicio secundă. Am preferat singurătatea în locul unei căsnicii bazate pe minciuni, certuri, lipsă de dragoste, de comunicare, de respect și de incredere. A fost cea mai grea decizie pe care a trebuit să o iau dar cred și acum că a fost cea mai bună pe care am luat-o vreodată. Cred că, în condițiile actuale, singurul lucru mai greu decât să stai izolat singur este să stai izolat cu persoana nepotrivită.

Mult timp am fugit de singurătate. Imi era teamă să stau cu mine. Să mă cunosc. Să descopar ce îmi place, ce nu îmi place, cine sunt cu adevarat. Dacă nu îmi plăcea persoana pe care o descopeream? Făceam orice să mă evit, să fug de mine. Până când mi-am făcut curaj și am plecat pe Camino. Atunci am fost prima dată cu adevărat singură. Si totuși, nu am simțit nicio secundă sentimentul de singurătate. Poate că era emoția călătoriei, bucuria de a descoperi locuri minunate, de a cunoaște oameni frumoși și puternici, mândria de a îmi depăși fricile, una câte una, ambiția de a ajunge unde mi-am propus, chiar mai departe, unde nici nu credeam că pot ajunge, credința că există cineva acolo care mă protejează și mă veghează. Am îmbrățișat așa de tare toată magia asta a Camino-ului și m-am lăsat așa de tare învăluită de ea, încât nu am simțit nicio secundă sentimentul de singuratate.

De atunci am tot petrecut timp cu mine. A început să îmi placă de mine. Am început să mă văd altfel. Să mă percep altfel. Să plec mai des doar eu cu mine. Să am conversații mai dese cu mine și să îmi recunosc multe lucruri pe care mi le negam sau ascundeam. Credeam că am reușit să îmi asum singuratatea. Credeam că am reușit să fac pace cu ea. Si cu mine.

Cred că m-am înșelat. Acum vreo doi ani, mi-a zis o fostă colegă de muncă (proaspăt ieșită la pensie), că acum, cât sunt tânăra nu îmi dau seama ce înseamnă asta. Că am cu ce și cu cine să îmi ocup viața. Dar că la un moment dat voi conștientiza că nepotul nu este copilul meu, voi vedea că prietenii își vor vedea de familiile lor și vor uita de mine, că poate nu voi mai putea să călătoresc așa de des, că voi considera concertele mult prea zgomotoase, și sportul prea obositor. Si abia atunci vei realiza cât e de grea singuratatea. M-a speriat puțin perspectiva asta dar i-am făcut repede vânt, considerând că asta s-ar întâmpla undeva la bătrânețe….și că, serios acum, nu oi fi eu cea mai șleampătă și nu oi rămâne eu singură chiar așa..toată viața. S-o găsi vreun crai să vină prin Povești să mă caute.

Nu am crezut că voi ajunge așa devreme în scenariul ei. De data asta, nu mai am cum să mai fug, nici cum să o evit. Singurătatea e aici, cu mine. Câteodată reușesc să o fentez stresându-i cu videocall-uri pe ai mei, pe prieteni (care cred că deja or să îmi dea block), făcând sport, curățenie sau citind. Dar câteodată ea e aici și urlă la mine ca o bestie, obligându-mă să o văd, să o simt, să o trăiesc, să mi-o asum. O simt grea, ca pe o povară, ca pe o pedeapsă pe care nu știu încă ce am făcut să o merit. Dar este parte din mine. Din viața mea în momenul acesta. Poate că, de fapt, asta trebuia să fie ultima etapă a împăcării cu mine. Să nu mai fug și să îmi accept singurătatea. Acum, nu pot decât să sper că poate merge pe modelul clasic: primul pas către vindecare este acceptarea.

Si, poate e cum zice tot Dan: “Poate că tot ce-ai făcut până-acum/ E doar un drum/ Pe care-l laşi în urmă în sfârşit…” Poate e momentul să las în urmă teama de singurătate. Este doar o etapă în viața mea. Nu este ceea ce mă definește, nu este motivul pentru care sunt aici, nu este ceea ce îmi doresc și, în mod cert, nu va rămâne companionul meu pentru restul vieții. Este doar un episod din care am multe de învățat și care mă va ajuta să apreciez mult mai mult valoarea lui împreună.

2 Replies to “Jurnal de izolare. Singurătate.”

  • Imi place cum ai scris! Cred ca ne ragasim multi in únele parti scrise aici fie ca suntem cu familia sau singuri in aceasta izolare. ♥️🤗 iar poza cu perna și mesajul despre zâmbet e foarte tare!!!

  • A trebuit sa recitesc. Ma regasesc in ce zici tu, stii, pentru ca am mai vorbit. Dar acum tu ai pus asa de bine pe hartie. E buna si singuratatea la ceva, consumata in cantitati mici din cand in cand zic eu acum. Si eu am invatat sa-mi fiu prietena si sa-mi accept singuratatea, care sper sa fie temporara. Daca am invatat ceva de la izolarea asta este ca ar fi mai buna cu cineva alaturi. Rasul de una singura is no fun! Cred ca 2020 overall o sa fie un an bun, chiar daca e seceta acum si nu a mai plouat de 2 luni, o sa vina si ploaia! (it’s raining men, hallelujah 🙂 )

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *