Jurnal de izolare. Răbdare.

Waw, old you would be so proud of you. I know I am. Asta mi-a spus în urmă cu vreo două săptămâni, Andreea, prietena mea de-o viață. Ii trimisesem o poză cu mine. Nu ne-am mai văzut de ceva timp și a fost tare uimită să vadă ce a făcut izolarea din mine. Andreea e “my person” dintotdeauna, mă cunoaște cel mai bine și m-a văzut trecănd prin toate etapele vieții mele. E prietena cea mai apropiată de sufletul meu și cuvintele ei au intrat direct la inimă. Pentru o secundă, am rezonat cu ea. M-am simțit mândră de mine. Pentru o secundă, am simțit că am gestionat cât am putut de bine toată nebunia asta cu izolarea. New me a ales să facă mult sport pe când old me ar fi rupt frigiderul în două. New me a ales să facă yoga, să își liniștească gândurile și să își aminteasca să respire; old me ar fi dat cu pumnul în aer până nu mai simțea nicio altă durere. New me a ales să se uite la workshop-uri de masterclass pe când old me ar fi preferat să piardă nopțile cu bunăciunile din Vampire diaries. New me a ales să se înscrie la un curs de dezvoltare personală ca să își umple timpul și mintea, pe când old me și-ar fi plâns singurătatea în pernă. Si totuși…parca old me nu e încă pe deplin mândră de mine. Stie că pot mai mult. Pot mai bine. Mă vede cum încă mă zbat să găsesc ceva ce îmi lipsește.

E acolo. Stiu că e acolo. Chiar și atunci când nu îl văd, chiar și atunci când totul e gri, sau mai rău, negru complet. Chiar și când plouă sau e furtună. El e acolo, și eu știu prea bine. Văd cum încearcă să își facă loc printre nori. Simt cum se chinuie să îmi trimită o rază să mă înveselească. Cred cu toată ființa că se luptă să își facă simțită prezența. Să știu că el e acolo. Să am încredere că atâta timp cât el este în viața mea, totul va fi bine. Si așa este. Fiecare răsărit de soare îmi aduce cu el speranță și încredere.

In ultimele 70 de zile am trecut prin toate stările și emoțiile posibile. Am pornit de la o negare inconștientă care, în doar 7 zile, s-a transformat într-o panică teribilă. De aici a fost doar un pas până la teamă. Teama că simpla mea prezență le poate face rău oamenilor pe care îi iubesc. Așa că am rămas doar eu în prezența mea. Măcar știu că eu sunt în siguranță cu mine. M-am descurcat mereu să am grijă de mine. Așa cum am considerat eu să o fac la momentele acelea: fie m-am ascuns în muzică, fie m-am refugiat în sport, sau am căutat să mă găsesc prin diverse colțuri uitate de lume. Uneori mi-am găsit fericirea în kilograme întregi de înghețată, alteori în nopți întregi pierdute cu ochii în seriale. Au fost dăți când mi-am găsit liniștea muncind până la epuizare sau altele când am alergat zeci de kilometrii să o caut, deși aveam sânge în călcâie și în degetele de la picioare. Am cerut chiar și ajutor când am simțit că am nevoie de el, și tare mândră sunt de asta. Am făcut mereu tot ce am crezut că trebuie să fac să mă țin sănătoasă. Trup, minte și suflet. Si, într-un fel sau altul, mi-a reușit de fiecare dată.

Mi-am găsit și de data aceasta un echilibru. Oameni, muzică, sport, muncă. Mă văd des cu oamenii mei prin videocall-uri, (am reușit chiar să fac și Paștele cu familia, un adevarat răsfăț). Muzica nu se oprește niciodată la mine în casă, fie zi, fie noapte. Am peste 60 de zile cu cel puțin o oră de sport pe zi, și deja de trei săptămâni muncesc în medie 11h/zi. Plus sfânta curățenie săptămânală. Plus workshop-uri masterclass. Plus un curs fascinant de dezvoltare personală la care m-am înscris și care, de două săptămâni, mă ține ocupată mult mai mult decat aș fi crezut. Plus ceva lectură seara, dacă mai reușesc să îmi țin ochii deschiși după ce mă bag în pat.

Am pline 26h din 24. Si totuși…recunosc, îmi lipsește echilibrul. Imi lipsește aerul. Imi lipsește verdele. Imi lipsește alergatul în parc. Imi lipsește biciclitul până la muncă. Imi lipsește să simt ploaia pe față. Imi lipsește oboseala după o urcare abruptă pe munte. Imi lipsește să văd un apus de soare. Imi lipsește să simt iarba sub tălpi. Imi lipsește mirosul de liliac sau de lăcrămioare. Imi lipsește să simt scoarța unui copac cu vârful degetelor. Imi lipsește mersul pe jos ore întregi. Imi lipsește gustul unui flat white la Origo. Imi lipsește râsul prietenilor mei. Sincer. Din toata inima. Imi lipsește o îmbrățișare. Imi lipsește o privire. Directă. Imi lipsește un zâmbet. Imi lipsește zâmbetul. Ele îmi dau,de fapt, echilibrul. De aceea îmi lipsește. Oricât aș încerca să îl găsesc între niște pereți, îmi este greu.

Da, știu. Echilibrul este în mine. Trebuie să îl găsesc în mine. Stiu asta. Așa cum mai știu că eu nu sunt făcută să stau închisă. Mă strâng pereții. Ii simt gri și grei. Mă dor. Mă sufoc între ei. Mă sufoc în mine. Mi se pare paradoxal cum, fără să îmi dau seama, ani de zile m-am autoizolat în lumea mea frumoasă și fericită, mi-am clădit ‘ziduri’ mari în jurul meu, și exact acum, când am început să le dărâm încet, cărămidă cu cărămidă, mă găsesc tot închisă între pereți. Doar că de data asta nu mai pot să mă prefac că nu îi văd, că nu îi simt. De data asta sunt aici, sunt reali, mă înconjoară, îi pot atinge, și, oricât de tare aș da în ei, nu îi pot doborî. Ar fi chiar culmea, la cât a costat apartamentul. Si oricâte poze aș agăța de ei, tot nu înlocuiesc atingerea oamenilor mei. Si oricât i-aș colora eu în verde, tot nu vor mirosi a iarbă cosită, după ploaie.

Așa că tot ce pot să fac este să aștept. Să am răbdare. Să am încredere. Să sper. Să mă bucur de ce am. Să mă bucur de ce sunt. Să fiu mandră de ce am devenit. Să mă bucur că sunt bine. Că toți ai mei sunt bine. Să caut în fiecare zi cel puțin trei motive de bucurie. Să caut modalități să aduc bucurie și altora, oricât de mică și nesemnificativă ar părea. Si să număr orele până când voi simți aerul. Si voi vedea verdele. Si voi auzi vântul. Si voi simți ploaia pe față. Si oboseala după urcarea abruptă. Si voi atinge frunzele. Si voi gusta flat white-ul. Si voi vedea zâmbetul. Si va reveni echilibrul. In mine.

•