Curaj

‘Pentru momentele când uiți cine ești’

Asta scrie pe card, iar persoana care mi l-a trimis mă cunoaște atât de bine încât știe că am avut multe astfel de momente anul acesta. Foarte multe. Prea multe. Cred că ultimul moment în care am știut exact cine sunt a fost pe 12 martie când am plecat de la birou bosumflată că sunt obligată să lucrez două săptămâni de acasă. Tot ce a urmat de atunci a fost, parcă, drumul meu către uitarea de mine. Cu fiecare zi petrecută în izolare simțeam că sunt forțată să mă îndepărtez din ce în ce mai tare de tot ceea ce mă definește. Fiecare știre, fiecare postare, fiecare sirenă de ambulanță, fiecare statistică pesimistă parcă tăiau încet încet bucăți din ce știam eu că sunt. Mi-am găsit echilibrul în sport, în muzică, în videocall-uri cu prieteni, dar nu a fost de ajuns. Mi-am dat seamă că după ce reușisem să îmi înfrâng fricile de înalțime, de întuneric, de șerpi, acum eram nevoită să îmi confrunt cea mai mare frică: de singurătate. Nu am reușit. M-a doborât. Oricât m-am luptat, oricât am încercat să o păcălesc, să mă amăgesc că sunt bine, singuratatea m-a doborât. Așa că am făcut cunoștință cu depresia. I-am permis să mă invadeze încet și să mă facă să uit cine sunt. Zâmbetul meu molipsitor a fost înlocuit de lacrimi, iar optimismului meu contagios i-a luat locul frica. Frica de orice. Că îi pot pierde pe cei dragi. Că îmi pot pierde job-ul. Că nu pot fi lângă cei pe care îi iubesc când au nevoie de mine. Când am eu nevoie de ei. Am dus-o așa mult timp. Luni întregi. Luni întregi cu nopți bântuite de gânduri urâte și cu zile lipsite de poftă de mâncare sau de viață. In modul acesta am ajuns să pierd nu doar 20kg (pe care nu le regret, între noi fie vorba), ci și pe mine.

Am decis că am nevoie de schimbare. Totală. Așa că am făcut-o. Am decis să las totul în urmă și să o iau de la capăt. Sfărșitul de an ma găsește în cu totul alt loc. Din toate punctele de vedere. A fost un an cumplit de greu. Un an fără călătorii. Un an fără muzică. Fără teatru. Fără prieteni. Un an fără planuri sau vise. Un an cu oameni puțini. Dar buni. Cei mai buni. Acei oameni care nu au plecat. Care au stat lângă mine și m-au ținut de mână în întuneric. Si mi-au spus că sunt bine. Că voi fi bine. Că vor rămane cu mine până voi înțelege și eu asta. Că nu pleacă. Acești oameni care mi-au amintit cine sunt. Si de ce merit să fiu iubită. Si de ce îi iubesc.

Anul acesta a fost altfel. Sunt convinsă că fiecare l-a perceput diferit și rămâne la latitudinea noastră cu ce alegem să rămânem în urma lui. Eu aleg să fiu recunoscatoare ca toți cei dragi mie sunt bine. Că am reușit să îmi pastrez job-ul într-o perioadă când mulți nu au norocul acesta. Că, în sfarșit, sunt acasă. Că mi-am amintit cât sunt de puternică. Că mi-am regăsit zâmbetul. Că iubesc. Că mă simt iubită.

Dacă m-a învățat ceva anul acesta este să nu mai las nimic pentru mâine. Niciun cuvânt. Niciun gest. Nicio faptă. Niciun gând. Mi-am dat seama cât este de imprevizibil viitorul și cât este de valoroasă clipa de față. Așa că îți doresc și ție ce îmi doresc mie: să am curaj să îmi trăiesc astăzi viața așa cum simt. Să aduc cât mai multă bucurie celor din jur. Să ajut cât de mult pot. Să spun mai des ‘te iubesc’ și ‘imi e dor de tine’. Să zâmbesc mult și cu tot sufletul. Doar așa pot fi sigură că nu mai uit cine sunt.

Caută în tine și găsește ce te definește. Si apoi fă-o des.

Craciun linistit!

•