Primul pas.

Un UltraMaraton nu e o alergare. Nu e o cursă sau, cu atât mai mult, o competiție sportivă. Un UltraMaraton e o luptă. O bătălie continuă cu necunoscutul. Oricât de bine crezi că ești antrenat pentru el, ești infinit de departe de asta. Evident, antrenamentul fizic e esențial. E obligatoriu să ai inima obișnuită cu efortul, să le dai picioarelor sute de kilometri de alergare, să îți expui gambele la urcări și coborâri, să îți înveți plămânii să respire în ritmul impus de tine. Fizicul este ușor de antrenat. Psihicul, însă, e ceva mai greu de pregătit. Crezi că știi ce te așteaptă. Ai auzit de la alții, ai citit bloguri, ai văzut clipuri pe youtube. Efort, frig, întuneric, oboseală, foame. Da, e ok. Stii in ce te bagi. Ești pregatit/ă. Sau poate nu.

Vineri. 22.00.

Incepe lupta. Lupta cu întunericul. La început, nu atât de crâncenă, pentru că pleci cu plutonul. Dar apoi vezi cum luminițele albe și roșii încep să se îndepărteze din ce în ce mai tare până se pierd cu totul în noapte și începi chiar să le confunzi cu stelele. Stelele. Waw. Cât este de frumos cerul. Ti-ai dori să stai să îl privești ore întregi, dar îți amintești că ești, totuși, contra cronometru. Așa că îți vezi de drum. Mers pe urcare. Alergare pe plat și coborâre. Acesta e planul. Dar e dat peste cap de pietrele ascuțite și dezordonate de pe coborâri și de vântul cumplit din creastă. Vânt. Puternic. Mai puternic decât îți imaginai că există. Simți cum te taie pe față și cum te împinge în ce direcție vrea el. Vântul acesta care te face să regreți pentru prima oară câteva din kilogramele pierdute în ultimii ani. Vântul acesta care face ca frigul să îți treacă prin toate straturile de haine, de piele, de grăsime, să ajungă în oase și să se instaleze fericit acolo. Si rămane în tine. Si îl simti mai rece cu fiecare respirație. Mai rece. Si mai rece. Si înaintezi așa ore întregi. In întuneric și în frig. Si ajungi să te bucuri când vezi că urmează urcare, doar la gândul câ îți va pune sângele în mișcare ceva mai repede.

Nici nu îți dai seama când începe să se lumineze. Ai vrea să te oprești un minut să te bucuri de răsărit, dar nu simți nicio bucurie în clipa asta. Vrei doar să continui. Să ajungi la adăpost. Să bei ceva cald. Să te încălzești cumva. Măcar pentru o clipă. Si fix o clipă durează. Ajungi la refugiu. Bei o gură de lichid negru ce se vrea a fi cafea. Măcar e fierbinte. Mănânci o jumătate de banană și un pumn de chipsuri și ești ca nou. Ai mai bifat un checkpoint. Urmează urcare. Abruptă. Incet. Respiră. Pași mici. Nu e grabă. Măcar nu mai bate vântul. Pănă ajungi în creastă. Il regăsești acolo. Puternic și odihnit. Si reiei lupta cu el. Nu vrea să se lase. Dar nici tu nu pari a avea vreun gând. Așa că mergi înainte. Asta știi să faci cel mai bine. Incepi să alergi pe coborâri. Pietrele ascuțite sunt tot acolo, dar măcar acum ai avantajul luminii naturale. Si urci. Si cobori. Si alergi. Si tragi de tine. Stii că la km 51 este dropbag-ul și te așteaptă o masă caldă și echipamentul de schimb. Ceasul îți arată că ai trecut de km 51 de ceva timp. Ești la 52. Alergi. Vrei să ajungi mai repede. 53. Seriously? Unde e? Ești deshidratat și ai nevoie urgent de apă. Unde e checkpointul?? Km 54. Ai ajuns. Primești cea mai bună supă cremă din lume. Plus paste cu ton. Ceri o porție extra. Iți e prea frig să îți schimbi hainele. Doar încălțămintea. Incă o cafea și pleci. Nu e timp de pierdut. Urcare. Grea. Lungă. Inclinație mare. Deja regreți a doua porție de paste. Mai e mult până în vârf. Așa de mult. Dar ajungi. In ritmul tău. In timpul tău. E frumos. Abia acum începi să vezi că e și frumos. Incepi să cobori tot ce ai urcat. Iarăși urci. Altă creastă. Același vânt. Pare că te-ai trezit în ziua cârtiței. Rămăi fără apă. Din nou. Următorul checkpoint e la km 65. E ok, mai reziști un kilometru. Ceasul îți arată km 66. 67. 68. Nu din nou!! Unde e nenorocitul de punct de alimentare? Iți e sete! Iți e foame! 69. E o eroare mult prea mare. Oare l-ai ratat? Nu aveai cum. Intr-un final, ajungi. Visezi la o supă. La un ceai. La ceva cald. Dar realitatea te lovește în față. Au trecut concurenții de la cursa scurta și au terminat deja toate proviziile. Nu mai sunt decât 2 banane și niște resturi de chipsuri. Te cerți cu lumea în toate limbile pe care le știi. Iei două chifle din mâna unor localnici și pleci mai departe.

Abia de aici începe greul. Perete vertical. Trei kilometri de urcare verticală. Urci. Respiri. Si urci în continuare. Odată cu creșterea în altitudine, crește și adrenalina. Incep porțiuni tehnice de urcare pe stânci. Tragi tare să reușești să ajungi în vârf pe lumină. Si ajungi. Ești tu. Nu puteai să nu ajungi. Te încălzește salvamontul cu un ceai fierbinte. Pui toate hainele pe tine. Si continui. Soarele a apus deja și te-a aruncat din nou în întunericul de care ai luptat atât de mult să scapi. Este peste tot. Te înconjoară din toate părțile. Intunericul și vântul. Plus bucăți tehnice de coborâre. Pietre multe. Bucăți scurte de cățărare. Ajungi să te bucuri că nu vezi ce este în jurul tău. Următorul checkpoint este la km 77. Dar deja ți-ai pierdut încrederea în gpx. Coborâre pe pietre. Grohotiș. Intuneric. Vânt. Frig. Tragi tare de tine și ajungi la punctul de alimentare unde primești o zeamă fără niciun gust. Măcar e caldă. Si ai mai bifat un checkpoint în timp. Dar ești la limită așa că pleci imediat. Urcare. Lungă și grea. Iți simți oboseala în stomac. Sau poate e doar foamea. Sau poate emoțiile că nu ajungi în timp la următorul checkpoint. Continui. Mergi pe urcare și alergi pe coborâre. Dar urcarea nu se mai termină. Si timpul trece în defavoarea ta. Ajungi în creastă. Intuneric. Vânt. Nu mai contează. Alergi. Tare. Trebuie să recuperezi timpul. Iarăși urcare. Iarăși coborăre. Alergi. Chekpoint la km 92. Tu ai trecut de mult de 94 și nu se întrevede nimic. Ajungi pe plat și alergi. Stii că urmează o urcare și vrei să îți conservi energie dar stai prost cu timpul. Ajungi în fața unui perete aproape vertical tapetat cu rădăcini, pământ ud și pietre alunecoase. Injurăturile tale sunt întrerupte de o bufniță care te trezește și îți amintește unde ești și cât e ceasul. Nu e timp de teamă. Așa că urci. Si urci. Mult. Si se adună kilometri iar timpul trece în defavoarea ta. Mai ai 30 de minute până se închide checkpointul și habar ai cât ești de departe de el. Alergi. Ajungi într-un sat și crezi că este acolo. Dar nu este. De ce ar fi? Mai sunt 20 de minute până la ora 1. Ajungi. Stii că vei ajunge. Trebuie doar să îl găsești. L-ai găsit. Dar e mult după punctul de alimentare așa că sacrifici apa și vestita banană ca să te încadrezi în timp. Ai mai bifat unul. Următorul este peste 2 ore jumătate. 10km în 2h30. Urcare abruptă 3km și apoi 7km coborâre. E fezabil. Doar că urcarea e abruptă. Si lungă. Si stomacul îți amintește că stai de 26h pe chipsuri și banane. Crezi că ai ajuns la coborâre dar e doar un avânt pentru o urcare mai abruptă. E târziu. Urci mai repede fără să îți dai seama. Vine coborârea. Perfect. 7km de coborâre în 70 minute. Ești ok. Ii faci. Ai scăpat de griji. Sau nu. Un râu. Traseul trece printr-un râu? Si pare că nu doar câțiva metri, ci o porțiune generoasă. Si nu un pârâu care udă doar talpa, ci un râu serios care îți îneacă piciorul până la gleznă. Incepi să alergi prin apă, în întuneric, la 2 grade. Si te miri de ce faci un km în 21 de mintute. Mai ai 6km și 49 minute. Coborâre. Alergi până dai de punctul tau slab. Coborâre tehnică. Lanțuri. Pietre. Cobori cu spatele. Stii că poți. Dar tot tremură genunchii. De la picioarele ude și înghețate. De la crampele din stomac. De la cele 48 de ore nedormite. De la teama că vei rata nenorocitul de checkpoint. Mai trece un kilometru în 19 minute. 5 km și 30 de minute. Dacă sunt toți așa, e bine. Dar nu e gata până nu e gata. Iar tu ești genul de om care nu renunță. Așa că alergi. Alergi. Nu mai vezi decât pământul de sub picioare tale. Nimic altceva. Rădăcini, pietre, frunze ude. Nu mai contează. Alergi. Din ce în ce mai tare. Fără să știi încotro te îndrepți sau ce te așteaptă acolo. Tu doar alergi. Că și cum asta ai făcut toată viața. Ca și cum nenorocitul ăla de checkpoint e cel mai important lucru din universul tău. Trebuie să ajungi la el la 3.30. Nici. O. Secundă. Mai. Târziu. 3km și 17 minute. Sau, cel puțin, așa speri. Poți. Stii că poți. Chiar dacă au trecut mai mult de 100km de când tot poți. Alergi. Realizezi că îți place. In sfârșit, îți place. Adrenalina. Alergarea. Tensiunea. Emoția. In sfârșit. Iți place. Ai vrea să te bucuri, dar nu îndrăznești. Nu încă. Vezi lumini în depărtare. Increderea parcă îți dă mai multă putere. Ajungi la punctul de alimentare. Nu, nu vrei apă. Nici banană. Unde e checkpointul? Nu, nu vrei chipsuri. Nu vrei nimic. Decât să treci nenorocitul ăla de checkpoint mai repede. Evident că e în continuarea traseului, la încă un kilometru distanță. Alergi. Mai tare. Dar nu ajungi la 3.30. Nu ajungi la limită. Ajungi cu 6 minute mai devreme de limită. Ajungi la 3.24. Pentru că poți. Pentru că vrei. Pentru că lupți pentru asta. Cu întunericul. Cu frigul. Cu crampele. Cu urcările și coborârile. Cu orice obstacole îți apar în cale. Asta știi cel mai bine sa faci. Să dai tot ce ține de tine să iasă. Si, câteodată, mai și iese.

Ai ratat și ultimul punct de alimentare. Nu ai mai mâncat de 16h. Doar niște chipsuri și vreo două geluri. E ok. Mai e puțin. Incă o urcare. Apoi coborâre. Apoi plat. Alergi ultimii 7km. Sau, mai bine, nu. Ai picioarele ude și degerate. Deja nu îți mai simți mâinile. Incerci o alergare pe coborâre dar ți se pare doar o glumă bună. Era natural să apară durerile musculare după 31h de efort. E ceață. E frig. E cumplit de frig. Incerci o alergare pe plat, dar nu se merita risipa de energie pentru 5 minute caștigate. Mergi mai mult din inerție ultimii 3-4km. Vrei să se termine. Vrei cartofi prăjiți. Vrei un duș fierbinte. Vrei o pilotă caldă. Vrei somn. Mult. Vrei multe. Să se termine mai repede. Si ajungi de unde ai plecat. Doar că acum e liniște. E pustiu. E normal, e foarte târziu. Sau foarte devreme.

Duminica, 5.24 AM.

Treci finish-ul. 117km în 31 de ore și 24 de minute. Stiai că poți. Dar nu știai cât de oribil de frumos va fi. Primul tău ultra. Primul pas. Acum poți începe să visezi.  

• 

• 

• 

• 

• 

• 

•