Inceput

Marao a fost primul pas, pe 7 noiembrie 2021.

3 săptămâni mai târziu, pe 28, Ibiza a fost al doilea.

Si de atunci tot fac pași. Uneori mai rapizi. Alteori mai lenți. Uneori mai greoi. Alteori ușori ca vântul. Uneori într-un frig de îmi crapă obrajii. Alteori într-o caniculă în care nu îmi găsesc suflul. Uneori aud scârțâitul lor pe zăpadă. Alteori doar foșnetul lor în bălți reci și generoase. Uneori îi lovesc de asfaltul dur și gri al Bucureștiului. Alteori îi răsfăț cu poteci verzi și prietenoase. Uneori le arăt cât e de frumos la alții. Alteori rămân pe la noi. Uneori sunt ei singuri. Alteori își caută ritmul în alți pași. Uneori iubesc să îi fac. Alteori îi fac cu furie și nervi. Dar tot îi iubesc. Imi iubesc pașii. Mereu. Au devenit parte din mine. Din cine sunt.

In 9 mai 2022 încep să fac un alt fel de pași. PAȘII. Cei care mă vor duce acolo unde îmi doresc. Acolo unde am visat să fiu. Acolo unde am muncit mult să ajung. Acolo unde merit să fiu. La “Super Bowl”-ul ultrarunning-ului. La Sfântul Graal al alergării montane. La UTMB.

Pe 9 mai încep planul de antrenamente. Cel oficial. Cel care ar trebui să dea și rezultate. Să mă facă mai rezistentă. Mai rapidă. Mai puternică. Să mă pregătească pentru două zile și două nopți. Cele mai grele din viața mea de până acum. Si cele mai frumoase.

Il încep cu stângul. La propriu. Dreptul este ușor avariat. Poate un pic mai mult. Pe 8 mai cad cumplit de artistic pe niște coclauri în Menorca și îmi julesc genunchiul drept, cotul stâng, nasul, palma dreaptă și o leacă din cea stângă. Sunt funcțională, totuși. Mai mult nervoasă și ofticată decât accidentată. Adrenalina își spune cuvantul și reușesc să alerg 7km după impactul cu bolovanii din Cala Turqueta. Abia la duș conștientizez daunele. Par doar de suprafață, deși ustură de îmi mușc buzele până la sânge. Prima lecție e învățată. Mintea trebuie să fie unde sunt picioarele. Musai. Mereu. O clipă de neatenție poate costa totul. Cât alergi, ești acolo 100%, Rox. Minte, trup, suflet. Fără excepții, fără scuze.

9 mai. Ca orice dietă care se respectă, planul începe cu o zi de pauză. Deja îmi place. Pe cel din 10 mai îl cam customizez. Un sprint pare deja prea mult pentru genunchiul meu sexy, așa că le sar pe celelalte 5. Easy run să fie. Restul săptămânii decurge ceva mai bine. Alergări ușoare miercuri și vineri. 16km cu 6 sprinturi joi. Nu sunt ușoare. Si încă doare genunchiul. Incerc să le fac, dar nu la efort maxim. E ok pentru prima dată. Well done, Rox! Sâmbătă e primul long run. Teoretic, 21km. Practic, 44km. Subcarpați trail run. Frumos. Tare frumos. Oameni faini. Organizare impecabilă. Traseu grozav. Vreme perfectă pentru alergare. Ploaie scurtă de vară. Mult verde. Perfect totul. Mai puțin genunchiul drept. Durere constantă. Mai pronunțată pe urcări. Pe final se și umflă puțin. E normal având în vedere efortul depus. E ok. Vine Omul la lună pe seară și vindecă toate durerile. Duminică dimineață un very easy run de 7km. Nicio durere. E de bine. Merită sărbătorit cu un flat la Steam.

Saptămâna a doua e ceva mai ok. Deja observ două beneficii enorme ale planului de antrenament. Mâncarea începe să aibă gust. Si nu doar gust. Parcă are și sens. Incepe să mă strige. Sau eu pe ea. Oricum ar fi, e de bine. Incep să mănânc cu drag și poftă. Imi era dor de asta. Si nu doar mâncarea are sens. Redescopăr somnul. Destul de agitat și de forțat în primele nopți, dar din ce în ce mai natural și mai necesar cu cât trec zilele. Dorm și mânănc. Finally. Probabil că încă nu la capacitate optimă. Dar tot este un progres enorm. Incep să iasă, încet încet, și intervalele. Cu răbdare, nu e graba. Mai greu cu long run-ul de sâmbătă. Nu mi-a placut niciodată să repet ceva. Mai ales de 4 ori. Oricât de fain este lacul din Herăstrău, cred că îl pot înghiți maxim de 2 ori într-o alergare. Reconfigurare traseu, Rox. Temă de gândire pentru următorul long run.

Au trecut primele două săptămâni. Mai sunt 14. Dar cine le numără? Well…știu eu pe una…

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

•