Jumătate

De 8 săptămâni învăț. Nu, nu tocesc vreun manual interminabil sau zeci de cursuri plictisitoare, așa cum obișnuiam în liceu sau facultate. De data aceasta chiar învăț pe bune. Pe propria-mi piele. Aflu lucruri interesante. Descopăr detalii pe care nu le observasem. Sunt atentă la amănunte cărora până acum ceva vreme nu le dădeam mare importanță. Toate despre mine. Cu mine. Pentru mine.

Citesc că “auto-disciplina este abilitatea de a te mobiliza să faci ceva ce nu vrei să faci, doar pentru a ajunge la rezultatul pe care ți-l dorești cu tot sufletul.” (Andy Andrews)

Eu nu vreau să spun nu. Urăsc să spun nu. Să refuz ceva sau, mai ales, pe cineva.

Eu sunt omul pentru care ceilalți au prioritate. Când mă cheamă, mă duc. Când mă sună, răspund. Când e nevoie de mine, sunt acolo. Sunt omul care nu ratează un concert, o piesă de teatru, o ieșire cu gașca, un weekend la mare sau un traseu pe munte.

Si totuși…de 8 săptămâni…învăț să spun nu. E greu. E tare greu. Dar încep să învăț să aleg. Să mă aleg. Să îmi stabilesc prioritățile și să iau decizii în funcție de ele. Decizii care nu îmi fac plăcere, de cele mai multe ori. Concert Vița de Vie? Nu. Electric Castle? No way. Werchter, Firenze Rocks, MadCool? Nici atât. Weekend la mare? Sorry, long run. Traseu pe munte? Nu.

Este paradoxal cum o experiență care mă provoacă să îmi depășesc toate limitele, mă învață acum să mi le setez. Să le descopăr. Să le ascult. Să le respect. Somn. Mâncare. Hidratare. Relaxare. Lucruri normale și, aparent, banale. Dar care pentru mine nu erau tocmai prioritare. Ele sunt cele care îmi impun limitele în perioada aceasta. Da, pot alerga 33km după o noapte cu 2 ore dormite. Si da, pot scoate un record personal în semi-maraton pe stomacul gol. Dar învăț să aleg să nu mai fac asta. Să nu îmi mai testez limitele până nu mai am ce să testez. Așa că învaț să pun filtre. Să fiu mai rațională. Să amân ce poate fi amânat. Invăț să spun și “nu”.

Cred că aceasta e cea mai dificilă parte a antrenamentului. Nu efortul fizic. Partea fizică este incredibilă. Iubesc fiecare secundă în care îmi aud adidașii cum ating asfaltul sau pământul. Ador clasele de cycling și toată energia pe care mi-o iau din cea mai faină muzică și din oamenii mei frumoși de acolo. Abia aștept alergările lungi din weekend, fix cele de care îmi era cel mai teamă înainte de 9 mai. Au ajuns să îmi placă mai mult decât orice alt tip de antrenament. Premiate toate cu sfântul flat white savurat la prietenii mei de la Steam. E frumos. E tare frumos ce mi se întâmplă. Si sunt dispusă să fac tot ce ține de mine să mă trezesc sănătoasă și zâmbitoare din visul acesta la final de august. Chiar dacă asta înseamnă să mai spun și “nu” până atunci.

Doar că nu când e vorba de Om la Luna. Sau de The Killers. Sau de Placebo. Sau de Paolo Nutini. Sau de Nothing but Thieves. Dar atât.

Mai sunt încă 8 săptămâni. Timp destul să mai învaț câte ceva.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

•