The before.

Luni, 22 August. 18.40. Decolez la timp. Nu pot să cred. Hai că încep cu dreptul. Poate chiar s-a spart ghinionul când m-a mușcat câinele în Moeciu și de aici o să meargă totul brici. Ajung în Geneva exact la timp să mă cazez și să mai prind și ceva terase deschise pentru o cina ușoară, dar bogată în carbi, știu, Elena. Orez să fie. Si o parmigiana, că prea îmi e poftă.

Marți, 23 August. 7.00. Mă trezesc cu o poftă teribilă de viață și de alergare. Nu am mai alergat de 3 zile. Ultima încercare, în Moeciu, s-a încheiat după 200m cu țipete și lacrimi. De mai bine de o lună mă tot lupt cu o contractură a bicepsului femural drept iar sâmbătă a ajuns la apogeu. Perfect timing, cum s-ar spune. Poate cineva avea nevoie de o pauză și nu știa cum să o ia. Uite așa, Rox, cu pâine. Si multă teamă. Dar azi e altceva. Mă simt bine de tot. Ceva îmi priește. Să fie pauza, să fie Geneva, să fie entuziasmul dinaintea cursei. Nu știu. Dar mă simt excelent. Un kilometru, doi, trei, zece. Si tot nu doare nimic. Ies din oraș odată cu lacul și mă pierd pe niște coclauri verzi și luxoase. Mă umplu de mult bine și frumos și îmi răcoresc minute bune picioarele în lac. E liniște. In sfârșit, e liniște. Fără mașini, fără sirene, fără call-uri, fără net, fără agitație. E liniște. Și verde. Și albastru. Exact ce aveam nevoie. Aveam nevoie de alergarea aceasta ca de o gură de aer. Acum mă simt pregătită. Mai pregătită ca oricând. Aș putea duce lejer încă pe atât, dar mă opresc după 26km, parțial din motive raționale de conservare energie, parțial din motive de cafea ieșită în cale. E ok. O să tot alerg weekendul ăsta.

• 

• 

• 

Miercuri, 24 August. 10.30, bus către Chamonix. Totul decurge perfect. Nicio întârziere, nicio problemă pe traseu. La 12.30 sunt deja cazată, schimbată și gata să iau pulsul orașului festival. Sau mai degrabă să mi-l accelereze el pe al meu. Am mai văzut o dată Chamonix, cu un an în urmă, dar acum îmi pare cu totul altceva. Este cu totul altceva. Un orașel care este acasă, în mod normal, pentru aproxmativ 4000 de oameni, acum găzduiește zeci de mii de suflete. Atleți de performanță, elite, alergători amatori, fiecare însoțit de familie, de prieteni, de support, presă, sponsori. Zeci de mii de oameni roiesc într-un du-te vino continuu pe străduțele înguste, mai mult încurcându-i decât încurajându-i pe finisherii de la TDS. Cursa de 145km a avut startul luni noapte și se pregătește deja de finish. Mă iau emoțiile doar încuranjându-i pe alergatori și simt că mi se strânge stomacul văzându-le efortul de a parcurge și ultimele sute de metri cu zambetul pe buze. Oare eu cum voi arăta la finish? Mă văd fericită tare. Nu sunt în stare să conștientizez de pe acum durerea sau oboseala, dar fericită mă văd sigur. Voi trece finish-ul cu un mare zâmbet pe față.

Dar până atunci am destul timp să mă pierd prin expo și să mă pun la curent cu noutățile în materie de echipamente și nutriție în ultra running. Numai bine că încep să apară și fețele cunoscute. Ia, poate dacă mă ating de ei se ia. Nu ratez echipa Hoka, cu Sage Canaday în frunte. Că doar cu planul lui de antrenament am ajuns aici. Acum să vedem care l-a aplicat mai bine. La 5 e lansare de documentar și sesiune de autografe cu Pau Capell. Un mini-zeu care a pupat locul 1 la UTMB în 2019, și a caștigat de vreo două ori Transgrancanaria și Patagonia Run, plus Mozart. Just a boy who loves to run. Mai e și frumușel de pica și mai vorbește și limba potrivită. Nu e de ratat. Mă cam fâstâcesc în fața lui și mă încurajează spunându-mi că nu e cu nimic special față de mine și că singura diferență între noi este că el are mai mult timp să se antreneze. Atâta tot. In rest, suntem la fel. Vale, Pau, mai vorbim după ce câștig și eu primul UTMB. Muchas gracias. Eres un campeon, de verdad.

• 

Ajung la cazare deja pe un norișor și nu mai am timp decât să mănânc un bol de paste (cu paine, Elena, desigur) și să adorm cu un zâmbet mare pe față.

Joi. 25 August. Porridge. Cafea. Pregătirea kitului. La ridicarea numărului de concurs e musai să avem la noi rucsacul complet. Ieri am primit sms că se activează kitul de bază. E semn foarte bun. Fără caniculă, fără vreme rece. Fac o ultimă recapitulare. Organizez totul cât pot de bine. Pun totul în spate și plec către Centre sportif du Chamonix. Cu o scurtă oprire la Cinema Vox unde doi zei au conferință. François D’Haene, câștigător de 4 ori al UTMB, și Xavier Thévenard, alte 3 ori și el. Anul acesta nu participă. Niciunul dintre ei. Probabil știau că nu au nicio șansă în fața lui, așa că mai bine să nu facă risipă de energie. Deși, acum, probabil că regretă. Kilian a anunțat ieri că este pozitiv, și, deși se simte foarte bine, așteaptă confirmare din partea medicilor și a organizatorilor să poată lua startul vineri. Mi-a rupt sufletul vestea asta. In primul rând pentru el, și în al doilea rând pentru mine. Șansele să îl văd, cel puțin, înainte de cursă, sunt egale cu zero. E ok. E timp destul până duminică.

• 

Ajung la Centre Sportif. Deși e multă lume, origanizarea e bună. Ne mișcăm foarte repede și în câteva minute sunt deja la controlul kit-ului. Ok. Imi lipsește o baterie externă pentru a doua frontală. O voi lua din dropbag și o voi păstra în kit. In rest, I’m good to go. Primesc brățara și numărul de participant. 861. Hai să fie cu noroc! Ne dă și Hoka un tricou. E frumușel, dar nu prea. Putea să dea unul mai de Doamne’ajută. Mai ales că nu primim nici medalii la final. Măh, Rox, dar nemulțumită mai ești. Zic merci și pentru tricoul ăsta și ma duc în expo să îmi alin mâhnirea cu un shopping sănătos. Eh, parcă mi-a mai venit sufletul la loc după ce am cheltuit niște bani. Mai ales că dau, din nou, peste Xavier, care îmi semnează numărul de concurs și îmi urează baftă și să mă bucur tare de cursă. Păi nu sunt eu toată o bucurie încă din ianuarie? Cum să nu mă bucur chiar acum.

Cafea, plimbare, orez cu lapte ( cu pâine, desigur, Elena), iarăși plimbare, iarăși paste. Somn. Tare bine e în cantonament. Mai vreau.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

•