The day.

Vineri. 26 August. Vinerea mare. Cea mai mare. Pe care o aștept din 26 ianuarie, cel puțin. Emoții? Cine, eu? Nu am emoții. Niciuna. Stai că plouă. Nu foarte tare, dar plouă. Și nu doar plouă, e și cam frig. Adevărul e că de două săptămâni se anunță furtuni și ploi tot weekend-ul acesta. Și totuși, nu s-a activat kitul de vreme rea. Or știi ei ceva. Aia e, fie ce o fi. Nu e ca și cum pot controla vremea. Porridge. Cafea. Dropbag. Acum e acum. Ce păstrez? Ce trimit în Courmayeur? Plec în fustiță sau în pantaloni lungi? O să intrăm în întuneric destul de repede după start. E posibil să mă ia cu frig. Dar, ce fac cu pozele de la start? Dă mai bine fustița în poze. Decizii, decizii. Pun în dropbag Speedgoat-ul, compresiile albe, bustieră, maieu, base layer, colanți, geluri, batoane, pasta și periuța de dinți. Am uitat ceva, oare? Sper că nu. Hopa, mesaj de la gașca din Ibiza. Nu cred așa ceva. Mi-au făcut un video cu urări și cu încurajări. Mă topesc toată. Cine plânge? Eu? Nu plâng, mi-a intrat ceva în ochi. Hai la o plimbare, poate îmi revin.

Ori mi se pare mie, ori orașul e ceva mai liniștit. Parcă mișună ceva mai puțină lume. Expo-ul se închide și echipele încep să își strângă corturile. Waw, deja?? Probabil se face loc pentru susținători. Se amplasează scene în diferite puncte ale orașului. Anul acesta va fi transmis în direct și comentat în 6 limbi: engleză, franceză, spaniolă, chineză, japoneză și thai. O premieră pentru UTMB. Emoții? Cine, eu? Nu există. Inapoi la cazare. Prânz cu paste. Evident, cu pâine, Elena. Hai să încerc să dorm vreo oră. Saaau…nu prea. Mda…ochii în tavan. Nici nu clipesc. Oook…poate dacă stau pe burtă. Nu, cred că într-o parte. Hai și pe cealaltă. Ia să văd dacă s-au uscat pantalonii. Incă nu. Inapoi în pat. Hai, Rox, știu că poți să dormi 30 de minute. Hai…o oaie, două oi, trei oi. Ah, chiar. Oare the Goat aleargă? Ar fi cam singura mea șansă să îl văd de aproape. Sau ceva de genul. Doamne, cum ar fi? Să iau start-ul în urma lui Kilian? Tare îmi doresc să alerge. Hai, închide ochii, Rox. Știu că poți. Dar acum, serios, cu ce mă îmbrac? Incă mai plouă, dar e cald. E tare plăcut. Gata. Rămân cu fustiță și maieu. Și mă schimb când dau de frig. Bun. Am rezolvat una. Hai că acum pot să dorm linistită. Dar oare am încărcat frontalele? Parca dă. Sunt full amândouă. Ok. Roooox, taci și tu 5 minute? Da, știu că nu vorbești, dar gândești prea tare. Respiră. Da, da, nu ai emoții. Știu. Doar inspiră adânc și expiră apoi. Ești aici. Ești acum. Nimic nu poate merge rău. Ai muncit un an întreg pentru ziua aceasta. Pentru momentul acesta. Ai tras de tine și cu tine mai mult ca oricând. Ești pregătită. Știi asta. Simți asta. Trup. Minte. Suflet. Aliniate. Focusate pe linia de finish. Tu nu trebuie decât să te bucuri de cursă, exact așa cum ți-a urat Xavier. E a ta. Ai caștigat-o. O meriți. Emoții? Cine, eu? DA! Mari și puternice ca Mont Blanc-ul. Dar din cele mai frumoase și bune. Niciun pic de teama. Niciun strop de îndoială. Va fi bine. Simt asta cu toată ființa mea. Ok, că tot am lămurit asta, hai să și dorm 15 minute. Sau nu, că deja e ora 15.00. Cafea. Waffles. Dropbag – checked. Rucsac – checked. Tolba cu bețe – checked. Fustiță, maieu roșu, compresii negre, Tecton X portocalii. Rujul de la K mai lipsește. Dacă-i bal, pai bal să fie. Mai ales că tocmai a anunțat Kilian că ia startul. Se lasă cu doborât de record, e clar.

17.00. La Centre Sportif las dropbag-ul și reunim gașca de ultrași și support. Ne îndreptăm agale către Place Triangle de l’Amitié. E un vibe tare fain. Râdem mult. Energie bună. Oameni frumoși și dragi în jurul meu. Oameni frumoși și dragi în mintea mea și în sufletul meu. Știu că vor fi cu mine la fiecare pas. Le simt grija și emoția. O sa fie bine. Vă promit!

Câteva picături de ploaie cad ușor peste noi, încercând, parcă, să ne răcorească puțin sufletele care stau să explodeze. Ne adâncim în mulțimea deja strânsă în piață și încercăm să găsim un loc cât mai aproape de linia de start. Câteva sute de inimi bat puternic în fața noastră. Alte două mii în spatele nostru. Mii de palme deja transpirate încep să aplaude sacadat venirea elitelor și mă trece un fior rece pe șira spinării. Pau, Mathieu, Jim, Zach, Thomas, Tim, Thibault. Fiecare își ocupă, calm, locul pe linia de start. Nu îmi dau seama dacă vacarmul pe care îl simt vine de la mulțimea de glasuri care strigă la unison sau sunt doar emoțiile mele care sunt pe cale să-mi spargă pereții inimii și ai creierului. Nowhere to run now, Rox. Pe ecranul gigantic din piață este proiectată imaginea lui Kilian. Așezat pe bordură, retras, singur, cu masca acoperindu-i jumătate de față. Cât calm. Câtă forță. Câtă putere și determinare. Câtă muncă. Un munte într-o mână de om. Imaginea lui îmi dă și mai multă încredere în mine. Am un zâmbet enorm pe față. Și câteva lacrimi discrete în colțul ochilor, dar cine le mai bagă în seamă? Într-o liniște mormântală, așternută la comandă, parcă, răsună discret la început, după care din ce în ce mai puternic, imnul lui Vanghelis, Conquest of Paradise. Simt cum mă trec fiori prin tot corpul și parcă inima a luat-o deja la fugă înaintea picioarelor. Pe panoul de start citesc (pentru a câta oară?) logo-ul Hoka: Fly Human Fly, urmat de cel al UTMB: Meet your extraordinary. Well, it’s about time. 5…4…3…2…1…

2 Replies to “The day.”

    • Chiar a fost 🙂 A fost cea mai frumoasă experiență trăită de mine până acum. Mă bucur tare dacă am reușit să transmit măcar o frântură din cât am simțit eu acolo 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *