The race.

Second half.

Abandon? Nu, nu pot. Nu vreau. Nu sunt pregătită. Deși alerg de mai bine de 24 de ore, corpul meu rezistă incredibil de bine. In afară de durerea pe care o simt în cvardricepși, în dragul de biceps femural, în genunchi, în afară de o oboseală generală, normală, presupun, mă simt excelent. Incă am destule rezerve de energie și forță să continui. Ok, îmi simt mușchii cum plâng, dar atîta timp cât îmi păstrez mintea calmă și concentrată, știu că picioarele vor răspunde la ce le vă cere ea.

Arnouvaz. 98.5k. 5823m. Orez, te rog! Si orice cald! Supă? Ok, grozav! Cu pâine. Multă! Da, da, știm ce ne așteaptă. Suntem pregătiți, desigur că suntem! Si pentru frig și pentru întuneric. Am mai trecut prin asta. Hey, suntem pregatiți, da? O facem! Impreună. Mergem până la capăt.

Si începem cu 800m în 4km. Puțin câte puțin. E urcare urâtă spre Grand Col Ferret. Vântul astă îmi amintește de crestele din Marão . Incă sunt în fustă și simt cum vântul îmi lasă tăieturi pe picioare. Nu mă opresc acum să mă schimb. Poate le face și lor bine un șoc din acesta. In plus, parcă nu mai e mult până în creastă. Sau e doar ceața de vină? Trebuia să apară și ea. Fix acum. Parcă a simțit ca e un What the hell am I doing here moment. Probabil că de asta sunt aici. Că în mine e încă ceață. Nu este nor, nici furtună, nici măcar ploaie. Dar da, sunt încă în ceață. Oricât de mult iubesc soarele, și oricât de tare îl caut și îl atrag, am momentele mele de ceață. Iar acum este unul dintre ele. De ce sunt aici? Ce vreau să demonstrez? Si, mai ales, cui? După atâția ani de trăit doar cu mine, încă mai am nevoie să mă caut în locurile cele mai neumblate și în experiențe din ce în ce mai extreme? Aparent, da. Cu cât înaintez mai mult și mai greu în ceața elvețiană, cu atât îmi dau seama că da. Așa sunt eu construită. Așa îmi place mie să îmi învaț lecțiile. Așa îmi place mie să mă descopăr și să mă inventez. Ducându-mi limitele de fiecare dată un pic mai departe. Căutând mereu să îmi înving fricile și să îmi dărâm barierele. E greu? Da. E frig, întuneric și ceață? Oh, da. Dar știu că va ieși soarele. Mereu.

Dar până una, alta, ajung în Col de Ferret și pun pantalonii pe mine. Peste fustă, chiar, că sunt mult prea înghețată să mai pot gestiona atâtea mișcări. Iau pe mine toate hainele din rucsac. Va fi o noapte mai grea ca prima, e clar. S-a acumulat și oboseală. Dar e ok. Suntem împreună. Mergem înainte. Urmează La Fouly. Stăm cam prost cu timpul, dar nu e panică. Recuperăm. Checkpoint-ul se închide la 22.30. Ajungem.

Ajungem la 22.28. Ce ne mai place adrenalina. E bine că l-am bifat. Avem încă ceva mâncare la pachet. Luăm niște felii de pâine la noi și plecăm. 113k și 6634m elevație. Incă puțin și îmi depășesc recordul de 120k.

Ești ok? Da, și pe mine parcă începe să mă ia somnul. Vrei să cânt? Nici acum? Da, știu, vrei să îmi conserv energia, nu că nu vrei să îmi auzi glasul suav. O să mă rogi să cânt și nu o să mai vreau eu, o să vezi tu. Hai să mestecăm niște gumă. Poate trece somnul. All good. Suntem bine. Pot să îmi țin ochii deschiși. Stiu că pot. In plus, atâta timp cât mă mișc, nu pot să adorm, nu? Uite, vorbesc, mestec gumă, mă mișc. E bine. Sunt bine. Măcar nu mai e așa de frig. Ce fain e cerul! Cât de frumos de vad stelele! Doamne, cât îmi e de somn. Simt că nu îmi mai pot controla pleoapele. Hai, Rox! Poți să o faci! Tine ochii laaaarg deschiși. Nu pot să cred. Parcă pleoapele mele au o voință a lor și vor să se razbune că nu le-am mai ținut închise de mai bine de 44 de ore. Simt cum pierd lupta. Ok. Destul. Ne oprim 3 minute. Nu, nu vreau să mă așez. Vreau un gel cu cofeină și niște apă. Stăm prost cu timpul. La 2.30 se închide check-ul.

Intrăm în cort la 2.22. Incă unul bifat. Ok. Eu dorm 5 minute. Tu faci aprovizionarea. Gata? Deja? Da, am ațipit bine. 4 minute? Lux. Hai. Avem o oră și un sfert pentru 5k cu 200m. Facem frumos. Hei, hei! Nu mai poți dormi în mers. Eu am ațipit 4 minute, e rândul tău. Pun timer-ul. Neața! Mai bine acum? Perfect! Nu știu cum e pentru tine, dar eu nu îmi dau seama dacă cele 4 minute mi-au făcut mai mult rău decât bine, dar aia e, să fie primite.

Ajungem în Plan de l’Au la 3.30. 131k cu 7343m. E oficial, ne-am depășit amandoi recordurile. It feels pretty good. Parcă mai dă o gură de energie ideea asta. Din păcate, nu prea avem timp să o sărbătorim. Avem de parcurs 12k și 1000m în 4 ore. Măcar o să răsară soarele, căndva, curând. Poate o să ne țină un pic mai treji.

Pare o eternitate pană atunci, totuși. Si câte pietre! Si cât de mult e de urcat! Da, evident că doare totul! Imi simt cvadricepșii mai tari ca bolovanii aștia. Dar cea mai mare belea e tot cu somnul. Nu îmi pot tine ochii deschiși. Ok, hai. 5 minute. Aici, pe bolovanul asta? Ok. Stingem și frontalele. Da, da. Am setat timer la 5 minute. Somn. Go. Ce? Nu, madame, suntem bine, merci beaucoup. Nu suntem accidentați. Doar ne odihnim puțin. Madame, nu ne e frig, suntem bine. Vă promit eu că nu răcim că stăm direct pe piatră. Nu, nu ne mutam pe iarbă, că e udă. Madame, just go!!! Shit, a sunat și timerul. Nu, nu am apucat, evident! Tu ai dormit? Auzi, dar chiar era reală femeia asta, sau era halucinație? Ok, bun, deci suntem încă lucizi.

Urc spre La Giète mai mult teleghidată. Simt că nu mai am control asupra corpului meu. Cel puțin nu conștient. Imi văd picioarele cum se mișcă, dar parcă nu sunt ale mele. Noroc cu durerea pe care o simt. Mă ține trează. Dar și un pic îngrijorată. La cum sunt acum, nu cred că mai sunt în stare să alerg. Ok, de mers, merg. Dar să alerg?

Beau o gură de cafea fierbinte în La Giète și mănânc o felie de pâine. Când îeșim din refugiu, deja începe să se lumineze de ziuă. Hai că încep să mă luminez și eu. Nu știu ce îmi dă mai multă energie, răsăritul sau gura de cafea, dar parcă mă simt om, din nou. In plus, urmează coborâre. Hai, încercam? Cred că nu prea avem de ales dacă vrem să facem cut-off-ul în Trient.

Parcă am săgeți în genunchi. Din toate părțile. Dar se potolesc cu fiecare pas alergat. Sunt fascinată de puterea de adaptare a corpului. După 3 minute de alergare deja nu mai simt aproape nimic. Ultima bucată de coborâre către Trient mă cam rupe, totuși. Trepte înalte. Foarte înalte. Prea înalte, shit. Se coboară și ele, pe un soundrack de înjurături în toate limbile cunoscute.

Ora 8.00. Trecem checkpoint-ul în Trient. 143k și 8288m elevație. Avem 10 minute până se închide. Cafea, chec, niște pâine la pachet, budă. Nu mă schimb acum. E încă răcoare bine. Mă schimb în Valorcine. Ieșim din cort cu un minut înainte de închiderea check-ului. Vedem cum se apropie într-o grabă chinuită un asiatic, mai mult inconștient, decât treaz. Hai, hai că e timp! Hai că poți! Ajunge la checkpoint cu 10 secunde înainte de închidere. Super!! You did it! Incă un pas. Haide, fă pasul înapoi și ieși acum. Incă 5 secunde! E doar un pas. Trebuie doar să sari peste pragul ăsta. Poți! Poate, dar nu mai vrea. 5 secunde îl despart de a continua cursa. Dar decide să renunțe. Dacă nu o face acum, o vă face peste o jumătate de oră, sau o oră, oricum. Decizia era luată de mult. Il admir din tot sufletul pentru modul cum a ales să se retragă. A luptat până la capătul puterilor, pentru a trece, totuși, ultimul cut-off. Respect.

Urmează urcare. Doamne, și ce urcare! 800m în nici 3k. O țin minte de anul trecut. Stiu că m-a rupt și atunci. Diferența e că atunci eram mâncată bine și dormită. Hai, Rox! Fără văicăreli. Poți! Putem!

E punct intermediar sus, în Les Tseppes, de acolo e doar coborâre până în Valorcine. Știu, e cumplit de greu. Bun, și vrei să abandonăm? Nu există “tu” sau eu”. Suntem o echipă. Urcam în Les Tseppes și mai vedem acolo. Doamne, cât e de cald. Incă sunt îmbrăcată cu tot șifonierul: pantalonii trași peste fustă. Tricou, base layer, bluză termică, fâșia de ploaie, buff. După ce că e urcarea asta oribilă, mai bate și soarele fix în mine. Mă dezbrac în Les Tseppes, nu mai pierdem timpul acum. Si așa suntem la limită. Hai, bonjour. Nu, nu ne retragem. Cred. Ne retragem? Eh voilà că nu. Cum? Nu facem checkpoint-ul în ritmul ăsta? Da, știm că e la 11. Dar tu nu știi cu cine stai de vorbă. Hm… am un déjà vu… Hai, căutați-ne la finish.

Nu mă mai dezbrac. Hai să-i dăm bice. Ratăm checkpoint-ul, my ass. Avem 8k într-o oră. Hai că se poate! Doamne, dar cât doare. Aproape că uitasem cum e schimbarea de durere între cvadricepsul în urcare și genunchii pe coborare. Deja după 2 minute nu mai simt nici durerea în genunchi, nici căldura, nici somnul, nici foamea. Doar adrenalina. Si încrederea că ajungem la timp în Valorcine. Nu există alternativă. Ultimii 20k. Nu există nu pot. Este mult prea frumos totul să nu iasă cum ne dorim.

10.55. Intrăm în Valorcine. Unde e? Inainte, înainte, dar unde? Da, da, nu ne oprim. Jeez. Toata lumea e pe strazi în orașul ăsta care pare că nu se mai termină. 10.57. Unde e nenorocitul ăla de checkpoint?? Aud muzica deja, dar nu văd nimic. 10.58. Se vede cortul. Shit! Haai! 10.58.47 secunde se aude bip-ul chip-ului trecand peste prag. Hai ca am mai trecut unul.

Sunt fleașcă. Musai să mă dezbrac. Iei tu niște mâncare la pachet? Mă opresc o secundă și simt că se învârte totul cu mine. Nu apuc să mă sprijin de o băncuță, că apar în jurul meu trei băbuțe rupte din Cenușăreasa. Doamne, ce mult vorbesc! Si ce repede! Quoi? Oui, oui, acușica plec. Vreau doar să mă dezbrac că simt că mă topesc. Nu apuc să termin vorba că una dintre ele mă împinge pe bancuță, una începe să mă descalțe, și cealaltă să mă dezbrace de bluză. Hm, oookkkk…ce se întâmplă aici? Vite, vite, Roxana! Tu n’as pas de temps! Stați așa, nu se închide check-ul în 10 minute? E ok, am timp destul. Oh, ma cherie….nu ai idee ce urmează. Vite, vite, musai să pleci acum. Buimacă cum sunt, nici nu îmi dau seama că am rămas deja în fustită, tricou, cu adidașii înapoi în picioare, și cu șireturile legate, și cu toate hainele puse în rucsac. Vite, Roxana, fugi! Hm…stați că voiam și ceva de mâncare. Rezolvat: îmi vâră în rucsac două banane și vreo trei batoane și îmi țipă Vas-y, Roxana, vas-y! Sunt absolut copleșită de energia și de veselia femeilor ăstora și le promit cu un mare zâmbet: să vă uitați după mine la finish! O să fiu pe scenă, să mă îmbrățișeze Kilian!

Iesim din cortul din Valorcine în niște aplauze și urale demne de niște campioni. Incă nu îmi vine să cred ce s-a întamplat în ultimele 4 minute. Credeam că doar la Formula 1 se întâmplă d-astea.

Nu știu exact de ce s-au panicat așa de tare babuțele. Până în La Flégère avem 11k cu 1000m elevație în 3 ore. Pare fezabil. Sau…Oh, shit. Urcare tehnică. Cea mai tehnică din toată cursa. Pietre. Nu. Bolovani. Nu. Stâncă. Multă. Inaltă. Fără pic de umbră. Fără pic de apă. In schimb, cu mulți, prea mulți turiști în cale.

Hei, putem, da? Incet. Da, clar, cu bețe. Pietrele mai scunde par mai prietenoase. Cele înalte sunt criminale. Deja simt că îmi cedează picioarele. Nici bețele nu mai ajută. Incep să îmi ridic picioarele cu mâinile. Stângul primul. Apoi dreptul. Nici nu mai știu ce mă doare. Totul doare. Sunt atât de deshidratată că îmi sângerează buzele. Buful îmi acoperă de ceva timp capul, dar tot simt insolația cum mă doboară. Cât e de cald! Ești, da? Da, și eu sunt. Si toți oamenii din jurul nostru. Stiu că ei nu au nicio vină, nu e ca și cum aș fi rupt urcarea în două dacă nu era așa aglomerat, dar cred că am nevoie să îmi vărs nervii pe ceva. Simt că nu înaintăm deloc. Cu cât urcăm mai mult, cu atât pare mai departe vârful. Poate că e, în sfârșit, momentul pentru halucinațiile de care am tot auzit. Adevărul e că începe să se cam stingă lumina. Radu, dă-mi niște calorii. Orice. Am nevoie de zahar. Două batoane cu cereale mai târziu parcă încep să văd un pic mai limpede. Hai, Rox! Dreptul. Stângul. Doamne, ce târziu e. Au știut băbuțele ce au știut. Si Tête aux Vents nu se vede deloc, deloc. Si dacă s-ar vedea, tot mai e o grămadă de acolo. Numai coborâre. Pe bolovani ca aceștia. Cu genunchii noștri… Hai că ne apropiem. Ieșim în creastă. Finally. Ar trebui să ajungem la vârf cât de curând. Sau nu!! Ceasul zice că mai avem 3k. Shit!!! Incă 3k pe creastă, pe pietre, doar până la vârf, iar de acolo, coborâre, tot pe pietre, până în La Flégère. Si mai avem o oră și un pic până se închide checkpoint-ul!!

Nu mai am putere nici să mă oftic. Nu mai simt nimic. Nici durere, nici deshidratare, nici insolație, nici oboseală. Mă uit la ceas. Garminul îmi arată 172k deja. Zâmbesc. Am făcut distanța UTMB-ului. Radu, oricare ar fi finalul, să știi că aceasta a fost cea mai frumoasă experiență din viața mea. Si mă bucur tare că am făcut-o. Da, evident că merg în continuare. Nu mă opresc decât la finish, dar am vrut să îți spun asta încă de pe acum. Mai pot. Fac tot ce ține de mine, as always. Dar, nu se știe niciodată.

Finally, La Tête aux Vents. Daaa, vreau apă, s’il vous plaît! Minerală? Si mai bine! Pai, ce, mai avem timp să facem checkpoint-ul? Mai sunt doar 40 de minute. Daaa? Sunteți primii care ne spun că putem! 3.5k în 40 de minute! Gata! Rupem!!

Nu știu ce au pus băieții în apa minerală, dar timp de 40 de minute am zburat. Acel “da, puteți” mi-a amintit cine sunt și ce pot. A fost impusul de care aveam nevoie să redevin eu. Să îmi regăsesc forța mentală și puterea sufletească care să îmi spună să continui, chiar și atunci când corpul urla că nu mai pot. Să îmi găsesc motivația și determinarea să merg înainte chiar și atunci când gândurile îmi șoptesc să mă opresc. Da, a fost nevoie de validarea din exterior care a venit exact atunci când epuizasem toate resursele interne să mă motivez singură. Pentru că, oricât de puternic ai fi, și oricât de independent, și oricât de încrezător în tine și în forța ta, tot ai nevoie de acel “poți” venit din exterior. Ai nevoie să știi că și altcineva vede în tine ce știi tu că e acolo.

Intrăm în La Flégère la 14.30. Aifer și Radu ne așteaptă acolo cu multe zâmbete și cu o energie de care aveam nevoie mai mult decât vor știi ei vreodată. V-am dat emoții? Well…le-am cam avut și noi. Incă puțin. Nu, nu e terminată cursa. Incă puțin. Da, da, începem imediat coborârea.

O facem? Hai să o facem! Ușurel, că e timp destul. Două ore pentru 7k. Hai, că ne așteaptă Kilian.

Da, Aifer, venim. Unde e graba? Noi așa ne-am obișnuit, să trecem check-urile la limită. Măi, copii frumoși, nu aveți idee cât înseamnă că sunteți aici. Nu-i așa, Radu? Zici că am ieșit la o cafea? Serios, așa de bine arătăm? Zici că am alergat 10k, nu 180? Suntem bine, da. Ai fi surprins, dar nu, nu ne-am certat pe traseu. Deloc. Dimpotrivă. Ne-am înțeles perfect. Exact cum știam că va fi.

Da, venim, dar unde e graba? Nu vă stresați. Ne încadrăm în timp. Da, vedem că ne depășesc toți. Bravo lor. Să se ducă. Ii rugăm chiar. Stim că mai avem de alergat și de la intrarea în Chamonix până la finish. E ok. Suntem în grafic. Prindem ceremonia de premiere. Ajungem la timp. La fix.

Nu se mai vede nimeni în spatele nostru. Sigur. E liber culoarul.

Doamne, ce diferență. Acum trei ore nu mai simțeam nimic. Mă împietriseră complet durerea fizică, oboseala, dezamăgirea. Iar acum sunt mai vie ca oricănd. Simt cum mă copleșesc un milion de sentimente. Agitația în care am luat startul în urmă cu 46 de ore este prezentă și acum. Miile de oameni. Aplauzele, camerele foto, tălăngile, vuvuzelele, telefoanele. Sunt toate aici, răspândite în tot orașul. Diferența e că acum două zile erau aici pentru 2600 de inimi. Acum, sunt doar pentru două. Cele care contează, în momentul acesta.

Imi vine să plâng și să răd în același timp, să țip de fericire, să o iau la fugă. Si, inexplicabil, chiar simt că am energie să o fac. Dar aleg să nu. Inaintăm agale pe străzile cu miros de brânză fondue și ne hrănim cu zâmbetele și aplauzele acestor necunoscuți care ne strigă numele și se bucură atât de sincer pentru noi. Este momentul nostru. Il merităm.

Ne apropiem din ce în ce mai tare de linia de finish și, pe cât sunt de fericită, parcă am,totuși, un ușor regret că se termină. Nu am exagerat cu nimic când am spus că este cea mai frumoasă experiență a vieții mele. Sper să fie prima din multe altele.

Nu îmi închipui ce e în inima celui care trece primul linia de finish. Dar știu cu siguranță că inima mea bubuie de fericire să o treacă ultima.