A mea. Cu mine.

(Ce plictiseală! Nu am mai avut o zi de pauză completă din 3 Decembrie. Anul trecut. Si azi e 21 Aprilie. Nici nu aștept ziua asta de prin septembrie. Probabil, chiar de mai mult timp. Cred că am cam așteptat-o toată viața, dar nu mi-am dat seama. Am mai alergat și alte ultra-uri singură, dar de data asta e altceva. O simt altfel. Este cursa mea. A mea. Cu mine. Incă nu îmi dau seama ce o face atât de specială. Poate faptul că e într-un loc fantastic de frumos. Sau poate pentru că are o elevație înfricoșătoare la prima vedere. Sau poate pentru că am fost avertizată că voi urca trepte. Multe trepte. Toate treptele. Probabil că voi afla în maxim 24 de ore. Momentan, însă, mă plictisesc cumplit. Fetele m-au sechestrat la domiciliu și au plecat în recunoaștere de traseu către Pico Ruivo. Câtă invidie!! Da, știu că voi ajunge și eu acolo mâine, dar, până atunci ce fac? Aș putea, într-adevăr, să ies la o plimbare pe dealuri, sau să dau o fugă în Porto Moniz, doar că ar trebui să mă și întorc. Si sunt doar 5km cu vreo 700m elevație. M-ar mirosi Elena de la o poștă. Bun, deci rămân la vatră. Nu cred că a murit cineva vreodată de …stat. Nasol e că încep să îmi treacă prin minte toate prostiile. Se începe direct cu urcare. Mare și abruptă. Primul cut-off îmi pare destul de greu de gestionat. Mi-am făcut eu o strategie, cât de cât. Pe hartie, dă bine. Dacă aș reuși să mă țin de ea, ar fi ideal. Dacă fac primul cut-off în timpul scris pe hârtie, deja am terminat cursa. Dar dacă nu ajung? Oare e prea îndrăzneață strategia mea? Dacă întârzi cu 5, 10 minute și cad psihic? Eh, hai, potolește-te! OK, faptul că nu am dormit mai deloc azi-noapte nu ajută. A fost placut să număr fulgerele și să ascult ploaia și vântul, culcușită toată în pilotă. NOT! Adică, da, a fost tare bine că eram sub pilotă, dar dacă se întâmplă la fel și în noaptea asta? Asta îmi lipsește. Traseul pare destul de challenging oricum, dacă mai am parte și de noroi și pietre ude…m-am scos. OK. Rox, nu poți controla vremea, nu ai altceva de făcut decât să aștepți și să te odihnești. Gândește pozitiv … și ia cu pâine. Doamne, altă tortură. Nu doar că sunt sechestrată în casă, dar sunt și înconjurată de ispite. Cheddar, ciocolată, o nenorocire de prăjitură locală cu miere și nuci. Iar eu mănânc păine. Cu pâine. Intră grozav după orezul de ieri. Si înainte de fideaua cu lapte de la cină. Ok, Rox! Poți face și asta. Nu a murit nimeni din supradoză de carbohidrați…cred. Focusează-te pe ziua de duminică, când vei mânca orice și oricât…ish… Momentan….fidea cu pâine. Yammy! Hai că ai făcut tu altele și mai grele.

Pregătesc bagajul. Dropbag-ul e asigurat. Vesta e pregătită. Si arhiplină: șapcă, mănuși, tricou de schimb, fâșie de vânt, baterie externă, două frontale, cabluri, pahar, bețe, două flascuri, șervețele umede, șervețele uscate, 4 geluri, un baton, Haribo. Doamne, zici că plec în vacanță! Bun. Ia să încerc să și dorm un pic. Ar trebui să intre ceva, că doar azi noapte am avut party. Mda, sau nu. Mai bine îmi mai fac o cafea și ies în curte. Dau play unui podcast. Kilian la Rich Roll. Cum le zice el de frumos, nimeni nu poate. Simt gustul puternic al cafelei în timp ce îmi scald privirea într-un început discret de apus în Ocean. Inchid ochii și mă las răsfățată de ultimele raze de soare, în timp ce mirosul de iarbă proaspăt tăiată îmi deschide apetitul pentru ce mă așteaptă în următoarele 30 de ore. Zâmbesc ascultând engleza pocită a lui Kilian, dar încerc să bag la cap cât mai multe dintre sfaturile și recomandările lui. E bine. Sunt bine. Am toate simțurile asigurate de mult frumos. Incă am emoții. Mari. Dar știu că o să fie bine. O să fac să fie bine. Nu mă opresc decât la finish. Si în timp util. Musai. Nu există alternativă.

Apare și echipa de suport exact în timp să vedem împreună apusul. Inca trei ore. Da, am fost cuminte. Am mâncat pâine. Multă. Si nu m-am mișcat. Deloc! Am 5000 de pași toată ziua. Am înnebunit aici. Te-am pomenit toată ziua, Elena! Da, știu, te voi pomeni și pe traseu, mă bazez pe asta.

Si acum, veșnica problema: fustă sau colanți? E deja răcoare și toată noaptea voi sta numai la înălțime și pe creastă. Dacă am parte de vânt și ploaie, ca azi noapte…ok, colanți să fie. Tricou, încălzitoare pentru brațe, compresii, geaca impermeabilă, frontală, ceas. Vesta plină. Un sports drink făcut de Elena pe ultima sută de metri…și hai, la treabă! Da, da, nu mă agit deloc. Conservăm glicogenul.

Ajungem în piață la marele fix, odată cu autocarele venite din Machico. Las drop bag-ul și hai la start. Nu mă agit, Elena, dar îmi e frig!! Doar mă mișc să mă încălzesc puțin. Da, da, conservăm glicogenul. Nu, nu vreau baton, mulțumesc. Ah, nu era întrebare? Atunci, vreau, desigur. Doamne, ce bine e să ai suport nutriționist cu tine la start. I guess…De cântat, pot să cânt? Da, da, conservăm glicogenul, dar și cântăm puțin, puțin. Ce atmosferă grozavăăă!! Emoții? Sunt, da. Dar nu îmi mai dau seama de care. Vreau doar să începem mai repede. Se apropie momentul. In tot orașul răsună la maxim Highway to hell… nu era mai potrivit Stairway to heaven, totuși? Well…voi afla în 3…2…1….)

***

Nici nu apuc să îmi dau seama când ieșim din oraș. In nici 500m deja pup prima urcare. 300m elevație într-un kilometru. Acum să văd glicogenul ăla….Hai că nu a fost chiar rău. 14 minute. Am început bine. Doamne, dar de ce nu oi fi început eu în fustă? Oare așa groasă a fost mereu geaca asta? Deja mă trec toate apele. Incă puțin și urmează coborâre. Oare de ce mă depășește toată lumea? Ok, bun, nu sunt eu Courtney pe coborâre, dar prea zboară toți pe lângă mine. E ok, am timp. Chiar dacă oi fi printre ultimii. In Faja do Barro e nebunie maximă. Nu contează că e trecut bine de miezul nopții. Tot orașul e pe stradă. Țipă, cântă, ne încurajează. Mă uit înainte: ay, Dios! 1200m urcare. Mă uit înapoi. Ay, Dios!!! Si eu care credeam că sunt ultima. Sarpele uman care coboară dealul lăsat în urmă de mine de câteva minute bune îmi dă o super încredere și gura de energie de care aveam nevoie. In plus, chiar mă simt super fresh. Hai, Rox! Cum le spui la clase? Respiră și adaugă! Bețele, oare? Incă nu….

Au trecut mai bine de 90 de minute de la start. Oare să iau un gel? Teoretic, ar trebui. Practic, simt că am încă glicogen în mine pentru două zile. Ok, mai stau o tură. Măcar scot bețele. Respiră și adaugă! Sunt fantastici madeirenii aștia. E trecut bine de două noaptea și ei stau prin pădure să ne încurajeze. Pai, dacă era așa și în Marao…nu era bine? Hopa, ce? Am ajuns la checkpoint? Deja? Yeey!!! Da….Ajung în Fanal cu o oră înainte de cut-off și cu mai bine de 15 minute înainte de estimarea mea pe hartie. Imi vine să țopăi de fericire. Dar nu o fac, Elena! Stiu, conservăm glicogenul! Si facem și refill cu cafea, chec și sfânta pâine. E 2.37 și ies deja din check point. Incă 300m urcare după care numai coborâre. Easy peasy. Rup! Sau nu chiar. Sper să nu îmi rup ceva pe aici. Teren nenorocit de tehnic. Rădăcini multe. Pietre. Trepte. Si mai multe rădăcini. Si bolovani. Oh. Shit! Intr-o fracțiune de secundă bețele mă salvează de o mare căzătură. Ce ziceai tu, Oana, de îngeri? Oare pot lua și formă de bețe? Rox, potolește-te. Nu e grabă. Stai bine cu timpul. La 4 fix ajung în Chao da Ribeira. Cu o oră înainte de cut-off, și la fix cu estimarea mea. Am pierdut 15 minute pe coborâre. Mda, știam că nu e punctul meu forte. Chiar și așa, stau foarte bine. Izotonic. Apă. Cafea. Pâine. Chec. La 4.08 ies din checkpoint.

Urmează Estanquinhos în 1600m elevație și 10km. Teoretic, am 5 ore. Eu pusesem pe hârtie 3.5h. Să te vad acum, Rox! La 6.37 intru în checkpoint. Două ore și jumătate. Mai bine decât cea mai optimistă estimare. Incep să cred că îți cam plac urcările, young lady. Am deja 33km și 3200m urcați. Oare e safe să spun că ce a fost mai greu a trecut? In plus…mă simt încă super fresh. God bless the carbs! Pâine înmuiată în supă. Izotonic. Apă. Si hai! Ies din checkpoint la 6.45, cu un avantaj de ceva mai bine de două ore. Urmează Encumeada în 16km. Dar am de coborât tot ce am urcat acum, așa că nu îmi fac speranțe prea mari. Ușor și cu atenție.

Cu atenție la ce îmi văd ochii! Incepe să prindă sens tot efortul din ultimele 7 ore. Probabil că trebuia să ajung la acest checkpoint cu două ore înainte de închidere să prind spectacolul live. Stau minute bune și privesc soarele cum apare ușor, usor pe după vârfurile pe care, cel mai probabil, voi ajunge eu astazi, la vreun moment dat. Oricând și oricum se va termina această cursă, deja simt că a meritat tot efortul. Deși aș putea sta aici ore întregi, ceilalți alergători care trec rapid pe lângă mine îmi amintesc că nu sunt în vacanță, totuși. Parcă mi s-a luat un văl de pe ochi odată cu răsăritul. Doamne, câtă frumusețe poate exista pe pământ. Nici nu credeam că există atâtea nuanțe de verde. Si atâtea flori. Si copacii ăștia care mă duc cu un an înapoi, în Padurea fermecată din Anaga. Si lavade. Lungi și fresh. Imi pare că alerg într-o poveste și tot aștept să apară ceva sau cineva fabulos după vreun copac. Nu apar decât turiști. Hm…not good. E aproape 10 și deja traseul începe să se algomereze. Bine, nu trag eu la podium, dar nici nu e plăcut să stau să ma cert pe prioritate cu turiștii pe single trails. Ajung în Encumeada la 10. Am un buffer de două ore și jumătate. Imi permit chiar aroganța de a savura un delicios orez cu ciuperci. Unde ești, Elena, să mă vezi? După 20 de minute ies din check point alt om. Nici nu zici că am alergat deja 50km cu 3700m elevație. Ceva cred că am facut eu de mă simt atât de bine. Or fi cei 1700km alergați doar în ultimele 4 luni, plus vreo 4300 anul trecut, plus sutele de clase de cycling. Plus carbii, cu siguranță. Si atâta frumos! Atat de mult frumos e aici. Cum să nu alerg? Hm… Uite așa nu alerg… urmează urcare…. abruptă…. încep faimoasele trepte… ah, hai că nu sunt așa de rele… sau sunt? Urcarea e urcare… cu trepte sau fără, respir și adaug. Ajung în vârf și deja văd undeva, în vale, Curral das Freiras. Urmează să ajung la drop bag. Haine curate. Spălat pe dinți. Revenire completă. Yeees, please. Coborârea e mai mult lungă decât tehnică, așa că ajung relativ repede în oraș. Ok. Unde e checkpoint-ul? Hm… alerg, alerg, dar cât mai e? Poftim?? Aștia își bat joc de noi? Sala sporturilor e cocoțată pe un deal cu vreo 150m elevație pe 0.7km. Si se urcă, desigur, pe trepte. Niște sute de trepte de urcat, doar ca să ai ce să cobori peste 20 de minute. Sau cam 50, în cazul meu. Intru în sală la 13.55. Timp destul să mă schimb, mă spăl pe dinți, refac bagajul, încarc ceasul. Imi refac proviziile cu o porție de paste. Nu foarte generoasă, că deja nu prea mai intră. Două, trei vorbe pe wazzup cu oamenii dragi și… timpul zboară când te distrezi.

Ies din checkpoint puțin înainte de ora 15. Waw, cât de mult am stat. Aproape o oră și nu aș ști să spun ce am făcut cu ea. In schimb, știu ce voi face cu următoarele. Voi urca trepte. 1200m în 11km. 1200m de trepte. De toate felurile, de toate națiile. Trepte din lemn. Trepte din pământ. Trepte din ciment. Trepte din metal. Trepte din rădăcini. Trepte din pietre. Trepte. Mii și mii de trepte. Hai, Rox. Ușor și constant. Important e să nu te oprești. Ești în grafic cu toate. Stai ok cu timpul. Ești carbohidrată bine. One step in front of the other. In timp ce corpul se concentrează pe urcare, mintea începe să zburde și mă întoarce în timp. Imi pare că fiecare treaptă e o etapă din traseul meu până aici. De la Roxana in corpore barosana, veșnic julită în genunchi și în coate, până la Rox care acum urcă mii de metri în câteva ore. De la Roxana pe care nu a lăsat-o profa să dea bac-u la sport că sigur nu scoate timpul pe alergare, la Rox care a aleargat două ultra-maratoane de peste 100k în 3 săptămâni doar să aibă o șansă pentru The Big One. De la Roxi căreia îi era teamă de înălțime la Rox care a sărit cu parapanta în Beirut. De la Roxi care nu putea să vadă șerpi nici în poze la Rox care a ținut unul în palmă în Madagascar. De la Roxi căreia îi era teamă de întuneric, la Rox care acum se îndreapta spre a doua noapte singură, pe coclauri. De la Roxi căreia îi era frică de singurătate, la Rox, cea care a divorțat la un an după nuntă. La Rox care și-a pus toate fricile într-o pietricică pe care a îngropat-o undeva, pe la mijlocul unui Camino care i-a schimbat viața. Fiecare treaptă e, nu doar un pas înainte, ci un pas în sus. Către Rox, cea care știam că e acolo, undeva, ascunsă, și se zbătea să se arate. Hai, Rox! Ușor și constant! Important e să nu te oprești. Stii că vei ajunge sus. Vrei. Poți. E doar o chestiune de timp.

Sunt atât de pierdută în treptele mele, că abia acum observ coada de minim 25-30 de oameni din urma mea. Toți urcă în liniște, nedorind, parcă, să îmi disturbe gândurile. Scuze, nu mi-am dat seama că vă țin. Puteți să mă depășiți, vă rog. Nu, nu pare că vă doriți, dar, nah, nu vreau să stau în calea voastră. Cum? Am un pace excelent pe urcare? Zici că abia am început cursa? Sincer, nici nu mi-am dat seama cum și cât urc. Sunt un leader grozav? Cine, eu?? Imi dau lacrimile și îmi amintesc de Roxana care nu a fost promovată ca people manager pe motiv că este prea apropiată de oameni și nu se poate impune vreodata în fața lor. Acum Rox mai urcă o treaptă ca leader al unor omuleți care aleg să o urmeze în tăcere, simțind că ii conduce cum poate mai bine. Abia acum, când deschid ochii, îmi dau seama că ceața care mă înconjoară e chiar reală, nu doar în amintirile mele blurate. Mai bine de două ore am fost în nori. Corp, minte și suflet. Acum, cu fiecare treaptă, începe să se lumineze. Din ce în ce mai tare. Până ajung pe creastă. Si acolo se explică totul. Toată ceața. Miile de trepte urcate. Toate au meritat. Toată urcarea, tot efortul, tot antrenamentul, totul m-a facut să fiu acum, aici. In Pico Ruivo. In vârful cel mai vârf din Madeira. Deasupra norilor, în lumină și soare. In frumos și bine. Eu, cu mine. Si atât. Nu mai simt nimic altceva. Nici cei 6100m urcați, nici cei 75km parcurși, nici cele 35 de ore nedormite. E doar bine. Beau un pahar mare de Cola în cinstea mea. Mănânc 3 biscuiți Tuc și plec spre Pico do Areeiro. Am visat această bucată de traseu de atâtea ori, încât nu știu dacă îmi doresc să ajung cât mai repede la ea, sau să prelungesc cât mai mult momentul. Din păcate, nu e nimic de prelungit. O micuță japoneză, dintre follower-ii mei, decide să mai stea pe lângă mine, că tare îi place pace-ul meu. Well… mie mi-ar plăcea și mai tare liniștea, but hey…nu putem alege chiar mereu, nu? Din vorba în vorbă, aflăm că am fost împreună și pe UTMB, doar că ea a abandonat pe la km 90, când și-a dat seama că nu va scoate timpul pe care și-l propusese. Aparent, a preferat să nu termine, decât să termine cu o oră mai târziu decat voia. UTMB-ul!! Acum regretă amarnic, desigur, și vrea să se întoarcă să îl refacă, la un moment dat, dar probabil că va mai dura ceva. Imi e greu să înțeleg astfel de decizii, să pui competiția înaintea bucuriei de a trece linia de finish, but hey, cine sunt eu să judec? Mi se pare că cea mai bună strategie într-o cursă e să nu ai nicio strategie. Doar să îți testezi limitele, să faci cut-off-urile în timp util și să te bucuri de fiecare clipă din tot procesul. Restul…e statistică.

Din vorbă în vorbă, din treaptă, în treaptă, în treaptă și în altă treaptă, ajungem în Areeiro, la fix pentru apus. Tare îmi doresc să mă bucur de el în liniște câteva secunde doar. Din păcate, micuța mea amică japoneză nu are aceleași gânduri. E toată o vorbă și o poveste, de parcă avem de recuperat o viață întreagă în două ore. Când începem coborârea spre Chao da Lagoa mi se confesează. S-a lipit de mine pentru că îi era teribil de somn și îi era teama că va adormi pe drum. Eu am fost, de fapt, ancora ei pe urcare, iar acum, să nu mă supăr, dar va coborî ceva mai repede că ar vrea să ațipească 15 minute la checkpoint. Run, Forest, run! Nu e cu supărare. Dimpotrivă.

Iarăși singură. Intru în check point la 20.48. După 84km și 6500m elevație. Incepe să se lase întunericul. Am mâinile atât de înghețate că nu îmi pot desface vesta să scot mănușile. Beau rapid o supă fierbinte și parcă încep să mă mai încălzesc. Iau pe mine tot ce am în vestă, mai beau o supă. Iartă-mă, Elena, nu mai intră pâinea. Nici tuc-ul. Imi fac refill cu izotonic și mă pun în mișcare.

A doua noapte mă lovește fix în piept. Frig tare. Intuneric. Singurătate. Oboseală. Durerea inghinală de pe dreapta, pe care am tot păcălit-o cu priveliști de vis, începe să devină din ce în ce mai acută. Cvadricepșii nu prea mă lasă să zburd pe coborâre, deși nu este nimic tehnic în ea, de data aceasta. Stau bine cu timpul. Nu e cazul să risc nimic acum. Orice pas greșit mă poate costa prea mult, așa că aleg să cobor în power walk. Ajung la checkpoint în două ore și jumătate. Stau 10 minute doar să mă încălzesc. Nu mai intră nimic. Nici măcar supă. Păcat de toate bunătățile care încă mai sunt pe masa, dar chiar nu mai intră nimic. Poate decât somn. Mult. Beau o gură dintr-un lichid negru ce se recomandă drept cafea, dar mai bine nu. Ok. M-am încălzit destul. Urmează 600m în 7km de coborâre. Tehnică, de data asta. Rădăcini. Bolovani. Pietre. Trepte. Genunchii mei plâng. Dar o fac în tăcere, așa cum i-am învățat. Trag de ei. Trag de mine. Si coborâm. Incet și constant. Așa cum a fost toată cursa. Orice ar fi, nu mă opresc decât la finish. Si în timp util. Ursuleții Haribo mă țin trează și îmi mai dau câte un boost de energie din când în când. Incerc să mă mai gândesc la ceva anume dar nu mai am resurse pentru asta. Nu mă gândesc decât la pașii mei și cum să îi coordonez cât mai bine și cât mai responsabil. Aparent, îmi iese și de data asta. Intru în Porto da Cruz la 01.17. Un puști dintre voluntari îmi spune că gata, am terminat cursa. Că într-o oră jumate sunt în Machico. La cât sunt de obosită, îl și cred. Mă văd trecând finish-ul la ora 3. What? Cu 5 ore înainte de cut-off? Adică în 2 ore voi fi în pat? Nu, Elena, iartă-mă, dar nu mai pot să mănânc nimic. Stiu că e ultima sută de metri, dar chiar nu mai intră. Merg pe datorie acum. Ne vedem la finish în mai puțin de două ore.

Sau nu chiar…15km. Pe plat. O urcare de 50m, după care doar plat. Aud oceanul în întuneric în partea stângă, și simt piatra rece a muntelui pe dreapta. Single trail. Ingust. Foarte îngust. Incerc să alerg. Mai bine nu. Ok. Power walk. Haribo. Si merg. Imi e cald. Incă 14k. Doar un km a trecut? Incerc iarași să alerg. Nu mai intră. Doare partea dreaptă. Tare. Dor cvadricepșii. Genunchii încă plâng. Ok. Power walk. Shit. Rox, deschide ochii! Ii ții deja de 45 de ore. Mai poți câteva! Hai, încă puțin. 13km. Come on!! Si a trecut o jumătate de oră. O oră jumate, my ass, kid! Ochii deschiși, Rox! Stiu că nu se vede hăul din stânga, dar chiar nu aș vrea să îl simt. Așa că hai, ține dreapta și ochii larg deschiși! Power walk. Hm? Am halucinații sau lumina asta e chiar pe bune? Hey, bună. Te-aș lăsa să mă depășești, dar nu prea e loc. Ah, nu vorbești engleză? Nicio problemă, vorbesc eu franceză. Ha, ce coincidență, nu? Aș vorbi și coreană, la ora asta. Tare bine îmi pare să te cunosc, Pierre. Simt că e începutul unui dialog destul de lung. Altfel trec următoarele două ore când ai cu cine schimba o vorbă. Unde mai pui că e și ambasador Salomon și îmi povestește despre alergările lui cu zeii Salomon. E deja ora 5 și tot nu mai apare finish-ul!! Vreau un duș!! Vreau un pat! Vreau acasa!! Iar încep să am halucinații. Aud pe cineva că îmi strigă numele. Nu sunt halucinații!! Undeva, departe, în întuneric, văd o fondantă roz agitându-se de mama focului. Elenaaaaa!!! It’s me!!!! Hi!!! Nu, nu cobor în alergare. Dar cobor. I did it?? Chiar e gata? Incă nu îmi vine să cred. Nu apuc să cobor pe faleză că apar Oana și Irina, cu gurile până la urechi și cu ochii mai umezi decât vor să recunoască. Jeez, guys, nici nu va imaginați cât mă bucur că vă văd! Pare că am trăit o viață de când ne-am despărțit. Daa, sunt bine!! Sunt mai bine ca oricând! Hai să încheiem capitolul ăsta, că ne așteaptă altele.

125km. 7720m. 29h12min.

A mea. Cu mine.

E de ajuns….pentru moment.